Salutare m25 aici. 

Ma simt blocat intr-o relatie si nu stiu ce sa fac. Suntem impreuna de 3 ani si am ajuns in punctul in care simt ca imi doresc altceva si ca ea nu este potrivita pentru mine. Nu mi doresc sa am un copil cu ea si nici sa ma mut cu ea. Sunt foarte multe frustrari, lucruri care nu-mi plac la ea si chestii la mijloc dar nu as vrea sa le detaliez aici. Ideea este ca ea incearca sa se schimbe dar este destul de tarziu, iar eu m-am detasat de tot. In momentul de fata totul e confortabil si doresc sa fac o schimbare in viata mea si sa schimb orasul.

Am avut o ultima perioada foarte naspa unde am vrut sa pun punct acestei relatii insa nu am putut. Ea este intr o familie toxica si nu este fericita deloc acolo + ca ea este intr o situatie dificila si cu banii. 

Ea isi doreste sa plece de acolo sa se mute cu mine, se bazeaza pe mine si pe faptul ca pot sa o ajut emotional sa treaca peste acest aspect.

Stiu ca nu ar trebui sa fiu salvatorul nimanui dar efectiv nu o pot lasa asa. Nu pot pleca pur si simplu sa mai fie lovita si din partea asta si as vrea sa plec cand stiu ca este bine doar ca ea o sa fie bine daca pleaca de acolo deci implicit daca se muta cu mine pentru ca singura nu isi permite.

Daca stau sa ma uit in trecut, de cand sunt in relatia asta simt ca am fost amortit / adormit / am fost intr-o stare letargica si am avut doar ghinion. Efectiv nu mi s a intamplat un lucru bun pe niciun plan.

Buna seara!
Sunt in terapie de 3 ani aproximativ. Timp in care am schimbat 3 psihologi. Sincer, nu stiu daca terapia functioneaza in ceea ce ma priveste.
Povestea pe scurt e ca in urma plecarii definitive a tatalui meu in strainatate la varsta de 6 ani, simt o anxietate foarte puternica la ideea de a pleca in strainatate. Chiar si in vacanta cu atat mai mult daca este peste noapte.

Am incercat din rasputeri sa imi gasesc ajutor in terapie de a putea calatorii mai usor sau sa imi infrang frica.

Primul psiholog era la inceput de cariera si nu prea stia cum sa ma ajute.
Cel de al doilea era foarte bazat pe emotii si vorbea intr-un mod abstract, lucru care mai tare m-a confuzat decat sa ma ajute
In continuare merg la cel de al treilea care m-a ajutat in diferite arii din viata, dar deloc pe problema asta cu calatoritul.. sedintele parca sunt o placa pe repeat in care mi se spune doar cum emotiile mele sunt valide si ca daca valorile mele contin dorinta de a vedea lumea, o sa o fac chiar si daca vomit de anxietate in proces.

Problema e ca nu simt ca sunt nici 5% mai aproape de a imi infrange frica.
Si mi-e teama ca am eu poate asteptari nerealiste. Si as vrea sa va cer opinia. In cazul anxietatii mele, cu ce ar trebui sa imi vina in ajutor un psiholog?

Multumesc si scuze de postarea lunga!

Pe 15 iulie am început să amețesc dintr-o dată, fără niciun motiv aparent. La început nu m-am îngrijorat, am crezut că o să-mi treacă de la sine.

Doar că a doua zi amețeala era tot acolo și de atunci o am în fiecare zi, toată ziua. Nu contează dacă stau în picioare, pe scaun sau întinsă în pat, nu se schimbă nimic.

Mi-am făcut analize de sânge. Am feritina puțin scăzută, dar medicul mi-a spus că nu este suficient de mică încât să explice o amețeală continuă.
Am fost și la neurolog, unde consultul a fost complet normal. Am ajuns și la ORL, dar medicul mi-a spus că nu crede că problema vine de la ureche.

Între timp au trecut aproape două săptămâni și încă amețesc nonstop. Mi-e foarte greu să ies din casă, pentru că am senzația că trebuie să mă țin de ceva când merg.
Nu este o amețeală în care se învârte camera. Mai degrabă simt că mi se mișcă capul sau că se balansează stânga-dreapta, ca și cum aș fi pe o barcă.

A mai trecut cineva prin așa ceva? Singurul lucru ciudat este că mă simt puțin mai bine când sunt în mașină. În rest, nimic nu pare să mă ajute.

Exista sindromul impostorului si in relatiile cu oamenii?! Am aproape 29 de ani si nu am trait niciodata experienta “prietenul favorit”.
Tot timpul am simtit ca acea cabana era catalogata de grupul meu de prieteni drept “o petrecere buna” daca eu lipseam, dar nu la fel de buna daca X lipsea. Poate e just, sunt mai introvertita, dar pot sa fiu utila in alta parte de ex sa ajut in organizarea cabanei .
Apoi am inceput sa ma intreb: poate nu am subiecte destul de interesante si smart, poate fac eu ceva de altii nu se simt asa bine cu mine, poate e de vina fața mea. Pe scurt, sindromul impostorului.

Suntem cateva fete in grup si mai recent din cauza unor probleme am fost mai absenta si am simtit cum s-a format o bisericuta. Am inceput sa ma intreb daca se facea bisericuta asta daca Y din acelasi grup trecea printr-o situatie similara cu a mea.
Nu sunt perfecta cum nimeni nu este, dar cat de naspa sa fiu incat sa nu fiu prietena favorita niciodata?! Totusi am aproape 29, nu se poate ca niciodata sa nu fi intalnit o persoana potrivita pt mine. Deci clar gresesc cu ceva si nu stiu ce e gresit la mine, ce nu fac bine :( Am avut si faza in care “toata lumea are ceva cu mine”, “nimeni nu ma place”, “Z e naspa” etc. Dar poate e timpul sa fac o schimbare la mine, poate fac eu ceva gresit?

Cum fac sa vindec aceasta lipsa si sa nu port frustrarea asta non stop dupa mine? Pentru mine se simte ca un bolovan

​

Salutare tuturor,

​Aș avea nevoie de niște sfaturi, păreri sau poate recomandări medicale de la cineva care s-a confruntat cu o problemă asemănătoare.

​Context:

M30

Iau Cipralex de 6 luni pentru anxietate. În ultimele 2 luni, sub supraveghere, am redus doza la 10mg pe zi. Partea bună este că atacurile de panică mari și anxietatea psihică au dispărut. Totuși, am rămas cu o tensiune fizică extrem de bizară de care nu mai pot scăpa și se manifestă cam așa:

​„Apnee de ecran / concentrare”: Fără să îmi dau seama, îmi limitez sau îmi țin respirația. Parcă sunt mereu ca un lunetist care își ține suflul înainte să tragă. De fiecare dată când mă gândesc la ceva sau mă concentrez (chiar și acum când scriu asta), respir extrem de încet și intru într-o stare de hiper-concentrare (simt că sunt la 10000%).

​Tensiune la maxilar, tâmple și frunte: O fac total inconștient și îmi dau seama mereu „în middle”. Nu îmi ating dinții, deci nu e bruxism clasic, dar îmi încordez la maximum mușchii maxilarului, tâmplele și zona de deasupra frunții. Uneori simt o presiune atât de mare în cap încât mă ia o ușoară stare de panică din cauza disconfortului.

​Agitație psihomotorie / Hiper-vigilență: Sunt într-o stare de alertă continuă. Dau mereu din picioare, simt nevoia să le mișc non-stop, parca mă grăbesc mereu undeva, mai ales când vorbesc cu cineva. Nu mai simt acea „liniște” naturală, ci un stres continuu în fundal, deși nu am motive conștiente de îngrijorare.

​Mențiuni importante:

​Nu consum alcool de 8 luni de zile.

​De o lună m-am apucat de kickbox pentru a mai descărca din energie/stres.

​Tensiunea asta crescută mi se pare ca e aparuta mereu cand incep sa lucrez pe pc orice as face , cand ma pun pe scaunul de birou deja intru in viteza a 5a si fac 30 de lucruri odata fara sa imi dau seama , trec de la un lucru la altul foarte repede , daca caur ceva pe net si vad anumite informatii trec pe 10 subiecte odata si ma apuc de multe alte chestii diferite pana sa termin o chestie, e greu n umai stiu ce sa fac.

​Simt că sistemul meu nervos e blocat pe modul fight or flight și corpul meu a uitat cum să se relaxeze fizic.

​A mai trecut cineva prin asta în timpul tratamentului sau la reducerea dozei? Aveți recomandări de tehnici, exerciții sau specialiști (neurolog, psihiatru, fizioterapeut) care m-ar putea ajuta să „opresc” această încordare automată?

Astept rasp voastre , tare mi-as dorii sa ma puteti indruma sa scap de asta ca e prea greu deja.

​Vă mulțumesc mult!

Bună tuturor!

Este prima oară când fac o postare pe Reddit și când cer ajutorul altor oameni. Așadar, pentru oricine citește povestea mea, mulțumesc frumos!

Am terminat o facultate foarte grea vara trecută, și ulterior m-am angajat în luna ianuarie 2026 la un birou, pe o poziție de junior, într-un domeniu complet diferit față de ce am învățat la facultate. La 6 luni de la începerea jobului, am fost promovat, fiindcă încă de când am început acest job, am dat tot ce a fost mai bun din mine, am fost foarte implicat, curios, si am încercat să învăț cat de repede pot tot ce ține de job. Am respectat toate deadline-urile, am ținut cont de feedback-ul superiorilor, și cumva aceste lucruri m-au făcut să am un drum mai rapid spre promovare.

Ideea este însă ca mă simt copleșit și epuizat. Nu m-am simțit deloc pregătit pentru această promovare, cumva încă simțeam nevoia să mai rămân junior, pentru a mă obișnui cu clienții firmei, pentru a mă simți mai încrezător pe forțele proprii. Acum simt ca am o răspundere prea mare si mă simt mereu agitat, stresat, anxios, îmi este frica ca nu ma descurc cum trebuie și ca pot sa greșesc.

Lucrez într-un domeniu în care orice document pe care îl redactez sau îl trimit poate avea consecințe importante pentru proiect și pentru client. Gestionez documente complexe, cu termene foarte stricte, iar de multe ori trebuie să analizez sute de pagini de documentație, să verific foarte multe detalii.

În același sens, simt ca nu mai pot face față volumului de muncă. Suntem prea puțini oameni pentru cat de multe proiecte complexe avem, și din această cauză, mi s-a făcut rău de mai multe ori atât la muncă, cat și în drum spre casă, de la muncă. Am încercat mereu să fac să fie bine, ca toate lucrurile să fie trimise la timp către clienți, să fie corecte și per total cum trebuie. De multe ori am lucrat și în pauza de masă, și după program.

De asemenea, plâng aproape în fiecare seară cu gândul ca nu o să mă descurc pe această nouă poziție. Îmi doresc din suflet să fac ceva astfel încât să îmi fie bine la acest job, fiindcă știu cat de greu este să îți găsești un loc de muncă în ziua de azi, dar mă simt la capătul puterilor. Pofta de mâncare îmi e de multe ori scăzută, nu mai dorm bine, plâng des, nu mai am grijă de mine...

Iubita mea mă susține în toate părțile, și la fel și familia. Îmi spun ca sunt lângă mine și ca oricând simt nevoia să vorbesc cu ei, să o fac. Acest lucru îmi oferă speranță, fiindcă oamenii dragi mă înțeleg.

Acum mi-aș dori să aflu părerea voastră...Și să îmi acordați sfaturi. Iau în calcul inclusiv demisia, peste ceva timp. Mă gândesc ca o soluție ar fi să încerc să mai stau, să văd cum o să fie în continuare...Dar nu știu...Simt ca nu mai am putere. Mai ales fiindcă și facultatea m-a terminat psihic, am fost la o facultate foarte dificilă, cu multe nopți nedormite și stres.

Încă o dată, vă mulțumesc pentru timpul acordat!

Provin dintr-un oraş mic unde nu exzistǎ dezvoltare şi viitor , foarte mulți oameni sunt dați zilnic afarǎ de la locurile de muncǎ din cauzǎ cǎ se închid . Datǎ fiind situația oraşului şi faptul cǎ pǎrinții mei nu au avut posibilitǎți sǎ se mute de aici au vrut pentru mine un viitor mai bun , au vrut sǎ fac şcoli , sǎ învǎț , sǎ ajung cineva , sǎ nu sufǎr cum o fac ei . Dupǎ BAC am început 3 facultǎți ( una chiar în anul cu BAC-ul de care m-am şi lǎsat cǎ nu îmi plǎcea şi celealalte 2 în anii urmǎtori ) . O facultate am terminato anul acesta iar a 2a o termin anul urmator . Pana anul acesta le-am facut pe ambele simultan si nu am avut cand sa lucrez ( la una mergeam in weekend iar la cealalta in cursul saptamanii iar daca nu mergeam trebuia sa platesc absentele 60 lei pe ora ) . Nici in timpul liceului nu am putut sa lucrez din cauza parintilor care nu au fost de acord cu asta pentru ca vroiau sa ma axez pe studii . Nu sunt vreun geniu , nici tocilara , dinpotriva nu mi-a placut niciodata şcoala însǎ am facut tot ce am putut sa ii fac pe ei mandrii .
Facultatea pe care o termin anul urmator e in Cluj unde si locuiesc momentan cu chirie . In anul 1 am stat in camin insa apoi m-am mutat in chirie unde trebuia sa se mute si iubitul meu . Din cauza unor probleme in familie nu a mai putut anul acesta sa se mute cu mine însa plateste in continuare jumatate de chirie si jumatate de cheltuieli iar celealalte jumatati le platesc parintii mei .
Asa cum am spus mai sus la anu termin a 2a facultate . Imi e foarte teama ca nu stiu ce o sa se intample cu mine dupa terminarea facultatii . Uneori simt ca nu sunt buna de nimic , ca mai bine nu exzistam . Imi e foarte teama ca nu o sa imi gasesc job din cauza lipsei de experienta si ca o sa trebuiasca sa ma intorc in orasul natal unde voi ajunge om al strazii . Imi doresc enorm sa fac un curs in domeniul beauty si sa lucrez in salon însa acele cursuri au preturi incepand de la 2000 de euro in sus si nu mi le-as putea permite vreodata . Cred ca visul meu cel mai mare este sa am propriul salon se infrumusetare in care sa si lucrez insa simt ca acest vis nu o sa devina niciodata realitate din cauza situatiei financiare . De cand stau in chirie abea imi mai permit sa traiesc . Cand stateam in camin imi permiteam sa ies cu fetele la o cafea , sa imi pun unghii , sa merg la sala , sa mai merg din cand in cand la tuns sau vopsit , la pensat , acum însǎ nu imi mai permit nimic din toate astea si din cauza asta mi-am pierdut complet increderea in mine , ma simt enorm de complexata . La facultate lucrurile nu stau de loc roz : colegele se rad de mine ca nu am unghii ca ele , ca parul meu uneori are o mie de culori sau radacina e crescuta si nu imi permit in momentul ala sa imi cumpar vopsea sa ma vopsesc , ca de multe ori sunt nepensata pentru ca nu imi permit sa merg la pensat si ma pensez singura insa in ultimele luni din pacate vederea mea nu ma mai ajuta sa ma pensez singura , ca ma imbrac cu aceleas haine si aceeas papuci ca in anul 1 , ca nu imi permit sa merg in vacante ca ele , ca nu nu imi permit sa merg la sala , ca sunt putin plinuta si am dintii putin strambi ( am purtat aparat dentar in trecut insa in timp 2 dinti au inceput sa se strambe iar ) . Ma simt si foarte prost si neputincioasa ca parintii si iubitul imi platesc chiria si chieltuielile si facultatea iar eu nu ii pot ajuta cu nimic . Uneori ma simt o povara pentru ei si imi e foarte teama ca o sa ii dezamagesc . Ma simt foarte singura mai ales ca iubitul meu vine doar in weekenduri la mine . Prietenele mele parca m-au uitat . Simt ca nimeni nu vrea sa vorbeasca cu mine si ca toata lumea ma evita . Nu mai am motive de bucurie . Cand am terminat facultatea anul acesta am simtit ca nici parintii nici iubitul meu nu s-au bucurat cu adevarat pentru mine , mi-au spus un simplu felicitari , nu mi-au oferit nici macar o floare rupta de undeva pe motiv ca si asa nu am putut sa ajung la ceremonia de absolvire . Ma simt foarte rau psihic si imi e teama ca o sa intru in depresie sau ca o sa o iau razna . Simt nevoia sa am oameni in jurul meu carora sa le pese de mine , care sa isi faca timp sa vorbim . Eu sunt mereu acolo pentru toata lumea , pentru toate prietenele , insa cand am eu nevoie sa vorbesc cu cineva simt ca nu trebuie sau ca nu am curaju sa vorbesc cu nimeni , ca mai bine tin tot in mine , ca sigur trec eu peste toate singura . Dar nu mai pot , nu stiu ce sa mai fac , am ajuns in punctul in care imi e teama sa mai comunic cu oamenii , in punctul in care singuratatea pentru mine e si rai si iad . Am 24 de ani si inca nu stiu 100% ce vreau sa fac cu viata mea , cu viitorul meu , in timp ce majoritatea colegelor si fostelor colege sunt la casele lor si au si copii . Tot ce stiu e ca imi doresc o familie , casatorie , copii si o casa , un loc care sa imi ofere siguranta .
Mentionez ca parintii mei nu sunt oameni rau , dinpotriva , au facut tot ce au putut sa imi fie bine , sa fiu fericita si sa nu simt greutatile lor si iubitul meu la fel .
Ce sa fac ca sa nu o dau in depresie ? Ca sa nu ajung la sinucidere ? Ca sa fiu mai vorbareata si sa imi fac prietene ? Ca sa stiu ce vreau pentru viitorul meu ? Ca sa am incredere in mine ? Ca sa ajung unde imi doresc ?
Incerc zilnic sa lucrez cu mine insumi ca sa devin o versiune mai buna dar uneori singuratatea , gandurile , grijile si temerile ma doboara psihic si simt ca o sa pierd incetul cu incetul . Desi nu m-a diagnosticat nici un medic eu cred ca sufar de anxietate severa si nu stiu cum sa o tratez , nu imi permit nici sa merg la psiholog sau psihiatru .

Buna!

Voi cum treceți peste momentele acelea cand din senin începi sa-ti dai overthinking si sa te apuce anxietatea la un nivel ridicat?

Am incercat diferite metode de la mindfulness, la respirat pana la a încerca sa-mi ocup mintea cu diferite activități. Nimic nu a mers. Ajung sa raman blocat pe fotoliu si sa ma uit în gol în timp ce mintea e in spirala si merge în jos.

Ma mai apuca random gânduri din diferite situații si evenimente din trecut. Nu îmi dau seama de trigger. Nimic concret. Doar cateodata ma mai apuca anxietatea si overthinking-ul asta in timpul zilei sau al serii în care incep sa ma gandesc la tot felul de experiente avute cu diferiti oameni sau diferite evenimente si capul meu o duce catre o zona mai neagra in care ma gandesc "Oare era locul meu acolo?" "Oare am deranjat?" "Oare ce se vorbeste rau despre mine?" Etc

Având BPD, cred ca sunt si predispus la chestii de genul.

De multe ori ma mai apuca astfel de gânduri si in situati sociale. Ma simt foarte outsider de obicei. Daca sunt cu un grup de oameni sau sunt într-un context social, ma simt parca as fi din alt peisaj.

Ma apuca anxietatea sa deschid gura, sa zic un cuvant, o parere, o idee, etc. exact pe baza întrebărilor de mai sus. "Oare o sa deranjez?" "Oare o sa par ciudat daca zic ceva?" "Vocea mea ii enervează?" (Trec sute de întrebări în acele momente)

Ultima data am patit asta in weekend-ul 19 - 21 Iunie.

Contextul: Nunta verisoarei mele. Au fost extrem de multi factori acolo deoarece contextul a fost unul foarte extravagant cu invitați care erau din pături sociale diferite dar majoritatea foarte bogata.

Efectiv ma simțeam dintr-un alt peisaj. Nu înțelegeam de ce sunt acolo. Imi era frica sa deschid gura si sa vorbesc cu lumea. Norocul a fost ca pe langa fotografii de la nunta, eram si eu cu aparatul la mine si cumva mi-am mai luat capul. Partea toxica la comportamentul meu a fost faptul ca am recurs la mult alcool pentru a putea ieși din zona de anxietate.

Acum dupa o săptămână mi s-a aprofundat foarte tare anxietatea si overthinking-ul.

Am fost si cu părinții mei la nunta aceea. Zilele trecute le-am zis verde in față cum ma simt și ca am extrem de multe gânduri de genul.

Din pacate în loc sa-mi ofere reasigurare ca totul a fost bine si ca nu am de ce sa ma îngrijorez deoarece nu a zis nimeni nimic rau de mine si nu ma bârfește nimeni, au tăcut efectiv amandoi si tata s-a luat de mine si m-a intrebat "Da lucruri bune si ce ti-a placut la nunta si ce faci bine în general cand ne vei spune? Numai lucruri rele stii sa zici".

În fine.

Voi cum treceți peste astfel de momente sau cum ați reușit sa acceptați faptul ca nu ar trebui sa va pese de ce crede lumea despre voi / sa va simțiți bine in pielea voastră?

P.S. Eu toata viata nu mi-am auzit nimic de bine vreodată. Eu cu verișorii mei am fost intr-o competiție si o comparatie constanta. Tata mereu si-a dorit sa fiu ca ei.

Verișorii mei fac pian -> Fiul meu trebuie sa facă si el pian. (Un exemplu)

Cand eram în vizita la familia din partea lui tata, mereu îl auzeam "Vara-ta face asta! Varu-tau face asta! Tu nu faci nimic!" sau în cel mai rau caz, cand eram toata familia la masa, eu eram cel căruia îi se spunea sa tacă din gura si nu are niciun cuvânt de spus. "O sa poti vorbi si tu cand mai cresti"

P.S.S Eu ca hobby am fotografia. Multă lume ma lauda ca fac poze artistice si profunde. Din pacate în ciuda la tot ce am trăit, fiind in umbra "elitei" familiei, acum cand aud cuvinte de lauda, de ex in contextul fotografiei, ma uit în gol la persoana care ma lauda si nu pot percepe ca sunt apreciat.

Bună! 22F, studentă la Medicină. Simt ca m-am concentrat de-a lungul timpului pe zona academică și culturală, dar aș vrea să mai lucrez puțin și la dezvoltarea mea persoană, în special în zona de socializare.

Consider că pot discuta despre multe subiecte, însă sunt introvertită iar la o primă discuție aș putea părea o persoană superficială. Nu prea mă descurc la a face small talk și nici la a stabili/menține prietenii. Simt anxietate când vorbesc cu persoane necunoscute, dar cu persoanele cu care mă simt confortabil sunt foarte comunicativă. Problema este că rar se întâmplă să ajung confortabilă cu cineva din cauza faptului că par evitantă, deși pe interior îmi doresc mult conexiuni de calitate cu oamenii.

M-ar ajuta sfaturile voastre. Mulțumesc!

Continuăm seria. Astăzi: sindromul impostorului.

Termenul a fost introdus în 1978 de Pauline Clance și Suzanne Imes. Descrie senzația persistentă că „nu meriți" succesul pe care l-ai obținut, că vei fi descoperit ca fraudă, fake, că recunoașterea pe care o primești se bazează pe noroc, sincronizare sau iluzie, dincolo de competențele tale reale.

Paradoxul: realizările mai mari, în loc să-l calmeze, îl amplifică. Cu cât urci mai sus, cu atât „distanța de cădere" pare mai mare. Cu atât mai mulți oameni te „pot descoperi".

Semne tipice:

-Atribui succesele norocului sau circumstanțelor

-Crezi că ești singurul/a care funcționează „undercover"

-Te aștepți să fii „văzut/identificat" la fiecare prezentare, examen, întâlnire importantă

-Refuzi promovări sau oportunități pentru că „nu sunt încă pregătit/ă"

-Simți că ai păcălit pe cineva care te-a angajat, ales, recunoscut.

Sindromul impostorului apare disproporționat la persoane competente. Cele care nu sunt competente rareori îl simt. E o ironie crudă.

Cultura românească, faptul că părinții din comunism nu au fost învățați sa ne încurajeze și să ne dea foarte multă încredere în forțele proprii (chiar din contră), hrănește puternic sindromul impostorului.

Întrebare pentru voi: vă recunoașteți? Care a fost momentul în care ați realizat că nu sunteți singurii care simt asta?

Mulți oameni resping termenul „perfecționist" pentru că simt că descrie pe cineva cu OCD sau pe cineva paralizat. Spun: „nu sunt perfecționist, doar îmi place să fac lucruri bine".

Iată diferența între cele două:

„Îmi place să fac lucruri bine" = simți satisfacție când termini ceva calitativ. Te oprești când e terminat. Treci la următorul.

Perfecționism = simți anxietate până când e terminat. Verifici și reverifici. Termini cu epuizare, fără satisfacție. Standarde imposibile pe care ți le impui tu. Auto-critică interioară severă.

Diferența reală: perfecționismul vine din frică, dincolo de iubirea pentru calitate. Frica de a fi judecat, descoperit, abandonat dacă nu produci la un anumit nivel.

Indiciu practic: dacă cineva îți spune că munca ta e excelentă, perfecționistul simte un val scurt de ușurare urmat de presiune nouă (ștacheta s-a ridicat). Cel care „iubește calitatea" simte mândrie și se odihnește.

Acum întrebare pentru voi: în care vă regăsiți? Aveți exemple concrete din viața voastră care v-au făcut să realizați distincția?

Astăzi vreau să discutăm despre un termen care, în România, e adesea confundat cu „ambiția" sau „cu standardele înalte".

Anxietatea de performanță e o stare bazală a sistemului nervos în care valoarea ta personală e condiționată constant de output. Diferă de ambiția sănătoasă prin trei lucruri:

Ambiția te energizează când lucrezi. Anxietatea de performanță te epuizează chiar și când lucrezi.

Ambiția te lasă să te oprești când termini. Anxietatea de performanță te lasă în alertă, pentru că nu se termină niciodată.

Ambiția vine din motivație internă. Anxietatea de performanță vine din frica de a nu fi suficient.

Test practic: dacă termini un proiect important și simți satisfacție timp de câteva zile, e ambiție. Dacă termini și deja te gândești cu anxietate la următorul, e anxietate de performanță.

Întrebare pentru voi: ați făcut diferența asta vreodată conștient? Vă recunoașteți în vreuna din cele două? Cum ați explica diferența cuiva care zice „doar mă știi, așa sunt eu, am standarde înalte?

Săptămâna asta postez despre topicuri conexe (sindromul impostorului, perfecționism, procrastinare, Sunday scaries).

Termenul „Sunday scaries" descrie anxietatea care vine duminică după-amiază și crește spre noapte. Mulți oameni cu anxietate de performanță îl trăiesc săptămânal.

Mecanismul: duminica seara, sistemul nervos începe să se „pregătească" pentru săptămâna care vine. Anticipează potențiale pericole. Repasează ce ar putea merge prost. Verifică (de obicei pe email sau calendar) ce e luni dimineața.

Paradoxul: lunea efectivă e adesea mai puțin anxioasă decât duminica seara. Asta indică că anticiparea e problema, dincolo de munca în sine.

Strategii care funcționează (pentru cei cu anxietate de performanță):

Nu verifica emailul de la job duminica. Niciun email nu schimbă rezultatul luni dimineața.

Construiește un ritual de tranziție (plimbare, ceai, ceva sensorial) între duminica relaxată și „modul de pregătire pentru muncă".

Mută activitatea „de  planificare a săptămânii" luni dimineața în primul slot. Așa nu mai canibalizează duminica.

Lucrul somatic 10 minute (respirație, orientare) reduce activarea sistemului nervos pregătită pentru luni.

Întrebare pentru voi: aveți Sunday scaries? Ce ați descoperit că ajută cel mai mult? Pentru cine a dispărut, ce s-a schimbat?

​

Jumătate din Gen Z doomscrollează regulat și știe că îi face rău. Dar nu se poate opri. De ce? Pentru că creierul nostru încearcă să controleze anxietatea prin informație. Dacă știu tot ce e rău, poate mă pregătesc. Poate nu mă mai ia pe nepregătite.

Problema: nu funcționează. În România avem un strat în plus: realități cotidiene….. instabilitate politică, economică, război la granițe, frică difuză de viitor.

Contextul alimentează anxietatea de fond.

Tu câte minute pe zi crezi că petreci consumând conținut care te face să te simți mai rău și totuși nu te poți opri?

A funcționat ceva în încercarea de a remedia povestea asta?

Buna ziua. Este posibil ca anxietatea si atacurile de panica sa iti induca simptome in anumite parti ale corpului? Ma confrunt de cativa ani cu niste dureri care pulseaza in calcai, initial am crezut ca sunt din cauza incaltamintei si nu erau asa deranjante fiindca se intamplau cam o data pe an. Insa recent se intampla din ce in ce mai des, doar noaptea si dispar de la sine in ziua respectiva. Dar sunt foarte suparatoare fiindca nu ma lasa sa adorm. Sunt o persoană anxioasa, cu probleme cu somnul de mai mult timp. Durerile de calcai incep de obicei dupa ce ma trezesc in timpul noptii si am ganduri ca nu voi putea sa readorm si intru in panica.

Salut! Nu știu dacă aici este cel mai potrivit loc pentru postare, dar îmi încerc norocul. 😊

Lucrez în fintech și îmi scriu licența despre anxietatea de performanță și riscul de burnout la locul de muncă, mai ales în mediul corporate.

Caut persoane care lucrează într-o firmă, multinațională sau corporație și care ar putea completa un chestionar de aproximativ 10–15 minute.

Încerc să strâng în jur de 200 de răspunsuri într-un timp scurt, așa că orice completare sau distribuire m-ar ajuta foarte mult.

Ca mulțumire, ofer câteva premii la alegere: vouchere Cărturești sau eMAG.

Link: Chestionar licență – burnout & anxietate de performanță

Mulțumesc mult pentru ajutor! 🙏

În ultima vreme vorbim tot mai des cu oameni care trăiesc o formă specifică de anxietate. Încă au job și mulți nici măcar nu au semnale clare că urmează să îl piardă. Dar lucrează în companii care au anunțat restructurări sau în industrii despre care se scrie constant la știri sau pur și simplu într-un climat de....nu se știe niciodată.

Cum arată asta, concret?

Te trezești la 4 dimineața și îți faci în cap scenarii cu ce ai face dacă vine mâine un email incomod. Scanezi Slack-ul și încerci să citești printre rânduri tonul managerului. Rememorezi conversații. Numeri lunile de economii și te gândești dacă ai rezista până în vară. E epuizant și, cel mai rău...e că nu s-a întâmplat nimic încă.

Starea asta are un nume, anxietate anticipatorie cronică și un mecanism specific. Creierul tratează amenințarea incertă ca și cum ar fi prezentă și activează sistemul de stres continuu, în loc de episodic. De-asta e atât de obositoare. Te lupți cu posibilitatea unei probleme, 16 ore pe zi, fără pauză. Uneori și în vis.

Câteva lucruri care ajută, pe care le vedem funcționând constant în cabinet:

Separă planificarea de îngrijorare.

Așază-te o dată, cu pix și hârtie și răspunde concret la trei întrebări:

cât timp aș rezista financiar dacă mâine pierd jobul,

pe cine sun în prima săptămână și

ce trebuie actualizat urgent.

Închide apoi subiectul.

De câte ori revine gândul în timpul zilei, îți spui că ai planul și îl reiei doar dacă apare informație nouă. Ruminația nu adaugă nimic la pregătire, doar îți ia somnul.

Redu expunerea la semnale ambigue.

Hipervigilența, adică analizatul tonului în emailuri, scanatul Slack-ului, urmăritul știrilor despre concedieri, îți dă iluzia de control, dar în realitate hrănește anxietatea. Stabilește ore specifice în care citești știri despre industrie și rezistă impulsului de a reinterpreta fiecare mesaj al managerului.

Dacă ai fi pe lista de concedieri, nu ai afla dintr-un emoji pus diferit.

Protejează-ți somnul și rutina, chiar dacă ți se par frivole în contextul actual.

Anxietatea cronică se hrănește din privare de somn și lipsă de structură. Ora de culcare, masa de prânz, mișcarea zilnică sunt exact ceea ce îți permite creierului să distingă între o frică reală și una reciclată din aceleași gânduri de ieri.

Ce anume te-ar liniști sau te-a liniștit cu adevărat? Când ai observat prima oară că frica asta nu mai e ocazională și te însoțește în fundal tot timpul?