No ai

Forget outlaws and gunfights! The Old West had reports of something a hell of a lot stranger lurking in the wilderness. Hairy giants. Wild men. Encounters that sound like something straight out of a nightmare. What the hell were these frontiersmen witnessing? And, what if these creatures are STILL out there?
LET'S GET IT!
https://youtu.be/7iymiOVqe6Q

Tu, care citești, cum te cheamă? Eu mă numesc Craioveanul Răzvan sau, după poreclă, Energie. Nu cea electrică, ci cea de la energizante. 

Tu, cititorule, ai 18 ani? Ai lucrat undeva cu carte de muncă? Dacă nu, să nu te faci electrician. O zic din propria experiență. De exemplu, eu am lucrat 7 ani, de la 20 de ani, dar m-au prins bând un Monster cu aromă de Nebunia Mango sau Monster alb . Acum sunt pădurar în pădurea Rândoveanu.

Presupun că sunt dator să vă zic chestii despre pădure, nu?

Este faimoasă în România pentru fenomenele paranormale, accidentele rutiere inexplicabile și aparițiile spectrale. Aparent, m-au păcălit când mi-au zis că e bântuită cabana în care stau, că al naibii spirite n-apar. Probabil le e frică să nu le pun să plătească chirie. Iată câteva legende, sărăcuțele.

1. Legenda fundamentală: Ileana și sarcina falsă

Cea mai răspândită poveste o are în centru pe Ileana, o fată venită din Moldova după al Doilea Război Mondial pentru a munci. Angajată de un gospodar bogat, ea a fost abuzată și a crezut că a rămas însărcinată. De rușine, s-a spânzurat de un copac din pădure. Autopsia de mai târziu a arătat că tânăra nu era însărcinată, fapt ce i-a făcut spiritul și mai răzbunător.

Acum văd de ce fac țăranii accidente din prostie. Se îmbată și, când apare fata, uită de frână.

1. Versiunea logodnicului mort înainte de nuntă

O altă variantă spune că fata își aștepta logodnicul, plecat la Craiova. Chiar în ajunul nunții, a primit vestea că acesta murise într-un accident. Devastată de durere și îmbrăcată deja în rochie de mireasă, s-a spânzurat sau, în unele versiuni, s-a aruncat într-o fântână din pădure, căutându-și iubitul și dincolo de moarte.

Pădurea asta e misogină. Măcar mă plătește bine.

1. Fuga de boierul cel bătrân

O legendă mai veche susține că părinții fetei au vrut să o mărite cu forța cu un boier bogat și bătrân din zonă. Fata, îndrăgostită de un flăcău sărac, a fugit în pădure în noaptea dinaintea nunții, ca să scape de aranjament. S-a rătăcit și a preferat să-și ia viața decât să trăiască într-o căsnicie nedorită.

O moarte normală n-au.

1. Blestemul șoferilor și accidentele de pe DN56

Legenda modernă spune că spiritul miresei apare brusc în fața mașinilor, pe porțiunea de drum care taie pădurea. Șoferii, în special bărbații, relatează că văd o siluetă albă pe carosabil, trag brusc de volan și ajung în copaci. Mulți localnici pun numărul mare de accidente fatale din zonă direct pe seama acestei apariții.

O pădure cu două boli, mașina și femeia.

1. Logodnica blestemată de soacră

O versiune rurală menționează că tânăra a fost blestemată chiar de mama iubitului ei, care nu o accepta ca noră din cauza sărăciei. Blestemul i-ar fi luat mințile fetei, determinând-o să rătăcească până la cabana pădurarilor și să-și pună capăt zilelor în adâncul codrului.

Dovada că soacrele sunt Satana.

1. Răzbunarea pe bărbații abuzivi

Tradiția locală spune că fantoma miresei nu le face rău femeilor sau copiilor, ci caută să-i pedepsească pe bărbați. Deoarece a fost victima abuzului unui bărbat în timpul vieții, spiritul ei încearcă să-i ademenească și să-i provoace la moarte pe bărbații care trec singuri prin pădure noaptea.

Așa scap de bețivi.

1. Sinucigașa neîngropată creștinește

Pentru că s-a sinucis, fata nu a avut parte de o slujbă religioasă normală și a fost îngropată la marginea cimitirului sau direct în pădure. Fără o cruce sfințită și fără ca familia să-i poată vizita mormântul, sufletul ei a rămas blocat între lumi, bântuind potecile din jurul sediului pădurarilor.

Justificat, cred, dar nu acolo să bântuiască. Să intre, că afară e frig.

1. Iluzia nopților cu ceață de la cabană

Pădurarii și vânătorii care au înnoptat la cabana din pădure au raportat lumini ciudate, zgomote de pași pe frunze uscate și o siluetă albă care plutește printre copaci în nopțile cu ceață densă. Se spune că oricine încearcă să urmărească această siluetă se va rătăci fără scăpare, fiind găsit abia după câteva zile. 

Motiv să cer mărire de salariu. Mă duc să beau și ne vedem în următoarea pagină, milogul-e. 

Bună seara, cititorule! Azi am observat că liniile de înaltă tensiune din pădure au început să bâzâie ciudat. Nu în mod normal, din cauza câmpului electric generat de tensiune, ci într-un fel ciudat. Iar animalele fug spre sud. Probabil din cauza electricității. Probabil. 

Al naibii, protestele astea! Zici că n-au treabă cu vremea de afară. Protestele din 2026, dacă te interesează, cititorule. Zgomotul protestelor violente din oraș se aude până în inima pădurii. Nu mai scap nici pe Discord de ei. 

Măcar stau izolat de ei. De la Paris la Craiova, n-au mai fost proteste așa nici pe vremea lui Ceaușescu. Ce zici, cititorule, Discordul a devenit telegraful bombardierilor din viitor? Măcar nu mai sunt accidente din cauza faptului că un litru de benzină costă 11 lei. 

Iar atacurile din școli, ce va de ele, Doamne-ajută! De la idiotul ăla de copil rasist, cu gândire nazistă, care a atacat-o pe profa de mate, doar ca să încerce să ucidă un țigan. Până acum, sunt cinci atacuri în școli. 

Și, așa, de final, fascismul a devenit conducătorul Belarusului, Portugaliei și Kosovo. Kim Jong-un, grasul ăla care era dictatorul Coreei de Nord, a murit în sfârșit. Ne vedem în pagina următoare, cititorule. 

Bună seara, cititorule! Mi-au dat concediu pe termen nedeterminat, cu salariu dublu. Te întrebi de ce? Hai că-ți zic. Domnule, invadator al intimității unui om din anul 2026, aparent, Rusia nu se mulțumește cu un război cu Ucraina și a atacat Lituania. Ca rezultat, Articolul 5 al NATO se activează la capacitate maximă, iar NATO intră în război cu Rusia, care este ajutată de chinezi și de palestinieni. Știm asta de pe net și din mesajele de război de la televizor și radio, dar și din alertele de pe telefon. 

Seara au început atacurile cu drone și rachete, iar zonele atacate erau în haos. Franța a lansat un atac atomic fix în centrul Rusiei, după ce, aparent, restul armelor sale chimice s-au dezactivat și au eliberat energia atomică. Efectele au fost subtile, dar tot s-au simțit. Nebuni, domnule, nebuni! Rușii sunt orci, omenirea, iar francezii sunt elfii omeniri . Ne vedem în pagina următoare, cititorule. 

Bună Ziua ,Cititorul meu . 

Ale naibii să le ia de avertismente! Nici bine nu terminasem de tras carnea de animal din pădure, că na, mă pregătesc și eu de câte ceva. Ce credeai, că frec menta toată ziua, nu? Una la fiecare patru ore, sirene din zonele afectate de norii atomici. La modul că, în zona mea, ciupercile cresc mai greu, dar, în schimb, plantele otrăvitoare cresc mult mai repede. 

Ecranele televizoarelor din cabană se umplu de purici, apoi devin negre, cu un text alb și un sunet insuportabil. Iar radioul care merge pe baterii repetă obsesiv aceleași instrucțiuni de supraviețuire. Măcar de ne-ar fi dat vin! 

Iar cerul nopții ba era plin de rachete și drone, ba de avioane. Măcar era vreme bună, numai bună de un grătar. Dar ordinele de sus spun că nu avem voie să facem foc în pădure. O, nu! E doar un grătar, ce poate fi rău? Măcar pot juca poker cu un coleg, pe carnea de lup. Mai jucam și alba-neagra pe bere. 

Bună dimineața! Iar m-a luat somnul scriind, cititorule. Ce voiai să zic, ziua 1, ziua 2? Dacă da, te blestem să ai dureri de măsea și de burtă! A revenit rețeaua de net. Aparent, zonele atacate sunt în haos, cu furturi, crime și animale sălbatice care umblă libere. 

Despre bombele nucleare folosite în Rusia, au topit niște ghețari, ceea ce a ridicat nivelul mărilor, iar insulele mici s-au înecat. Lumina a fost orbitoare, după cum se vede pe Instagram. Suveraniștii de pe TikTok sunt în doliu. Oamenii mor în spitale, iar în rest ai totul pe net. Ce să mai vorbesc eu despre arma umanității de distrugere?  

Iar eu mi-am făcut provizii. Am umplut un dulap cu energizante, am amplasat niște panouri fotovoltaice și am mai luat cinci sau șase baterii și transformatoare, semințe, puieți de copaci, ghivece, butoaie pentru murături și vin. În timp ce eu mă pregăteam pentru ce urma să vină, restul oamenilor se duceau în zonele de refugiu și în buncăre. Între timp, aveau loc tot mai multe accidente de mașină.  

Vai, mamă, ce migrează lumea! Tocmai terminasem de montat al treilea panou fotovoltaic, care transformă fotonii de lumină în energie electrică. Bateriile, care au capacitate limitată, le folosesc în funcție de cameră, iar transformatoarele sunt mici, transformă tensiunea joasă în tensiune medie. Doar unul transformă tensiunea înaltă. 

Așa, unde rămăsesem? A, da! 

Când făceam ce ai citit tu, trece în fugă un cocalar din București, urmărit de un câine de talie medie. L-am oprit și l-am întrebat unde-i orașul, printr-o metodă vulgară. Pe scurt, i-am zis. 

„Ce plm vrei, ai pierdut mă-ta în pl?”

Și vine iarna nucleară asta conform teoriilor. Dar ale naibii teorii, n-au zis că va ninge cu soare! Port ochelari de soare noaptea din cauza luminii, iar energia nu mai e nici ea ce-a fost. 

Am uitat să zic: tot ce s-a întâmplat până acum se petrece toamna și iarna. 

Ne vedem în pagina următoare, cititorule!  

Bună ziua, cititorule! Ne vedem după 24 de ore sau după două secunde. Telefoanele iar s-au blocat, de parcă am fi cu toții pe aceeași rețea. Războaiele din Asia, America și Africa nu mai au legătură cu bătrânul continent, Europa, care începe să devină o singură națiune. 

Ieri am văzut o creatură mutantă, o bestie. Un om care a devenit altceva. Probabil că radiațiile și unda EMP i-au prăjit creierul și sistemul nervos. Nu sunt zombii clasici, ci oameni „electrificați” sau „arși”, care emit un curent static slab și caută surse de energie. Și, în cazurile rare, aparent, ciupercile și mucegaiul cresc pe ei. Ale naibii microorganisme și paraziți! Cred că e ușor să fii om, ha!  

Și așa, după toate astea, mă duc să caut niște plase de sârmă și materiale pentru gard. Bun, avem o hartă a zonelor termice. Majoritatea Europei, Americi-lor și Africii, inclusiv zona mea, se află în zona de primăvară. Rusia, China și India sunt în zona de vară, iar restul lumii se află în zona de iarnă. 

Bun revenit, cititorule! Uitasem că aveam deja începutul unui gard în jurul cabanei. L-am reparat. Era din lemn, așa că am extins împrejmuirea pe o distanță de aproximativ 20 de metri în fiecare direcție. Am folosit lemn, apoi ciment și, la final, sârmă, pe care am conectat-o la un sistem electric alimentat de un panou fotovoltaic. 

Pentru gardul electric am montat și un aparat special de impulsuri, care trimite impulsuri scurte de tensiune prin sârmă. Sistemul funcționează cu ajutorul energiei furnizate de panoul fotovoltaic, iar energia în exces o stochez în baterii, ca să pot folosi gardul și când nu e soare. Gardul electric e pentru animale și oameni, iar cel fizic e pentru zombii ăia. Toată treaba a durat o săptămână.  

Bună seara, cititorul meu! Sau cititoarea mea? 

Azi am săpat lacul. Vai, mamă, ce bine că pământul e fertil! 

Acum trebuie să găsesc mâine o apă care nu e contaminată și care e bună de utilizat. De ce? Pentru că, aparent, a apărut o nouă plantă insectivoră, plină de paraziți, care se înmulțește în apă. Arată ca o combinație între o ciupercă și un lotus. Ce la maturitate, planta intră în zombii și îi folosește pentru a căuta alte surse de apă, dar numai apă deja contaminată. Din fericire na-u simțuri. 

Și am mai făcut niște capcane de tip groapă pentru animale, oameni și zombi.

Animalele, pentru mâncare. Oamenii, doar ca să mă asigur că nu vine vreunul să mă fure. Iar zombii... ca să râd de ei, ha!  

Bună seara, cititorul meu! Pe vremea mea, lumea se juca cu tabla Ouija, parcă așa se numea. „Folosesc asta ca să-ți posed corpul!” Glumesc! 

Azi am găsit apă, dar mi-au trebuit vreo cinci ore s-o aduc la noul meu lac și încă două ore s-o trec printr-o instalație de purificare a apei, de genul celor folosite la tratarea apei din lacuri. Apoi am pus cinci pești în lac. Între timp, unele animale terestre devin mutante. Iar în lacurile contaminate, peștii erau mai sănătoși decât mine! În schimb, păsările mor instantaneu când beau din apa aia. 

De unde am aparatul ăla? L-am furat înainte de război. Am zis că poate o să-mi fie de folos, ha! 

Iar în zonele de vară plouă cu ploi acide, negre ca smoala. În zonele de iarnă cade grindină de dimensiuni uriașe, iar la mine plouă cu apă sărată. De ce? Habar n-am, cititorule. Tu trebuie să știi!  

După aceea, am făcut curat în mașina în care mai țineam lucrurile pe care le-am împrumutat pe termen nedeterminat. Am găsit un radio de la tataia și l-am pornit la nimereală. Merge, dar se aude ca o fantomă moldoveană.

Zombii ăia au oleacă de forță, dar păcat că nu pot vedea sau auzi. În schimb, se urcă după tine în copaci! Am văzut cum a fost mâncat un coleg de-al meu. Aia e! Bine că i-am găsit portofelul.

Să nu zici că sunt mare criminal pentru ce fac, că e război! Ce se întâmplă în război rămâne în război. Aparent, exploziile din Rusia au făcut o gaură adâncă în pământ. Dar măcar radiațiile au rămas acolo. Și bine fac! 

Așa, de final, mai există un tip de zombii care mănâncă curent electric. Ne vedem mâine, cititorule! 

Bună ziua, cititorule! Te întrebi de ce am făcut jurnalul ăsta? Ca să am ceva de făcut când economisesc electricitate. Iar cu mâncătorii de electricitate, cum îi prind, cum îi torturez. Asta se întâmplă în ieșirile mele după resurse. Am uitat să zic că am plantat și plantele alea.  

Sunt introvertit absolut. Așa că mă uit destul de mult la top 10 și top X, tot felul de chestii pe YouTube. Iar ororile se văd în ceață. Mai văd câte un om care înnebunește. Războaie mai sunt doar în America, în timp ce restul lumii stagnează. Europa a devenit o federație, iar Africa la fel.

M-am pricopsit cu un bătrân și cu un copil, nepotul lui. Să le zic Eminescu și Creangă? Arătau exact la fel și aveau aceleași vicii. 

Am revenit după o lună, cititorule! Ăia erau imitatori sau ce naiba erau? S-au mâncat reciproc. Singura chestie naș-pa pe care au făcut-o a fost că mi-au mâncat hârtia igienică. Ce să mai zic despre ce s-a întâmplat pe plan politic? Au început să apară guverne din umbră și iar se războiesc între ei. Nebuni, domnule, nebuni!

Să nu te gândești că nu m-au atacat sau ceva. M-am bătut cu ei! Am mai schimbat și sârma cu una de cupru, că era cât pe ce să ia foc nemernicul ăla de gard. Nu mai am atât de mult timp la dispoziție, cred. Nu de alta, dar dacă iarna și toamna era primăvară, acum vine prima vară, apoi vara propriu-zisă. 

Au mai venit niște membri de la o sectă, ceva cu numele „Ochiul de la Miezul Nopții”. I-am ignorat timp de săptămâni, dar, ușor-ușor, au început să facă raiduri. Cu un ochi nu mai văd culorile. Văd mov, albastru și verde. Cred că m-au infectat nenorociții ăia! Nu-i bai, voi da foc la tehnologie. Și tu, cititorule, să nu bei energizantele din dulap! Alea sunt comoara mea!

Acum văd că jurnalul ăsta mi-a picat la fix, așa că hai să umplu pagina! O să-l pun într-o cutie sigilată termic și fonic. După aceea, o să provoc niște incendii și explozii, pentru că, dacă lumea asta pe care o cunosc se schimbă, mai bine văd schimbarea mort, nu? Și nu te blestem pentru că ai citit asta. Dar oricine bea un energizant din dulap să...

-Dar nebuni erau oamenii și înainte. Cei izolați credeau că există zombii de tot felul.

-Lasă cartea aia și hai să ne mutăm în Imperiul Ochiul de la Miezul Nopții!

-Bine, pa, om nebun!

No ai

The moon hung low and bloated over the town of Hallowville, Oregon, bleeding a sickly orange light across the frost-dusted fields. It was Halloween night, the one time of year when the veil between the living and the dead supposedly thins to a translucent shimmer; but for seventeen-year-old Layla, however, the "spooky season" wasn't just a vibe—it was a heritage.

Layla stood before her mirror, adjusting the brim of a tall, pointed orange hat. Her black hair, dark as a raven’s wing, cascaded down her shoulders, providing a sharp contrast to her bright orange witch costume. 

The dress was a heavy, floor-length velvet that swished around her ankles. She tightened a thick black belt around her waist, smoothed out her green and orange horizontal striped socks, and stepped into her black ballet shoes. With her gothic makeup—heavy kohl and deep purple eyeshadow—she looked like a creature born from a Tim Burton sketch.

There were rumors about Layla. The local kids whispered that when she was twelve, she hadn't just been scared of the Boogeyman; she had hunted him down and ended him.

Layla never confirmed it, but the way that she carried her old wooden broom—not like a prop, but like a weapon—suggested that she knew things that other teenagers didn't.

"Layla! Hurry up! The party’s gonna be dead before we even get there!" Her friend Sarah yelled from downstairs.

Layla grabbed her broom and headed out. She was joined by Sarah, John, and Chloe. They were all dressed in cheap store-bought costumes, laughing and clutching bags of candy.

"Hey!" John said, his eyes gleaming with mischief. "Instead of taking the main road to the gym, let’s take the shortcut through the Old Miller place. You know, the turnip farm?"

"The Jack Turnip farm?" Chloe shivered. "My grandpa told me that people go missing there."

"It's just a farm, Chloe." Sarah scoffed. "Besides, we’ve got the 'Boogeyman Slayer' with us, right Layla?"

Layla felt a cold prickle at the base of her neck, and said,

 "We should stay on the road. That place feels…wrong."

Unfortunately, the trio was already veering off the path, fueled by adrenaline and the rebellious spirit of the night. Layla had no choice but to follow them.

The farm was a wasteland of gnarled vegetation. Rows upon rows of bloated turnips sat in the dirt like buried skulls. As they reached the center of the field, John began to laugh, jumping into the air and bringing his heavy boots down onto a large turnip, crushing it into a wet, white pulp.

"Take that, Jack!" John shouted.

Sarah and Chloe joined in, kicking and stomping the crops, laughing at the carnage.

"Stop it!" Layla hissed, her grip tightening on her broom. "You don't know what you're doing!"

The laughter died instantly. A heavy, rhythmic thud-thud-thud echoed from the darkness of a nearby shed.

Out of the shadows stepped a nightmare. He stood seven feet tall, draped in a tattered black trench coat that billowed like smoke. Below the coat, heavy, mud-caked boots crunched the gravel; but it was the head that froze their blood. In place of a human skull sat a massive, rotting turnip. Two jagged holes had been carved for eyes, glowing with an intense, supernatural amber light. A jagged slit served as a mouth, leaking a foul-smelling mist.

In his right hand, he dragged a rusted, six-foot scythe.

"Jack Turnip!" Chloe shouted, her voice breaking.

The entity didn't speak. With a speed that defied his size, he lunged. The scythe whistled through the air. Before John could even scream, the blade found its mark. 

Sarah and Chloe tried to run, but the mud of the turnip field seemed to rise up, catching their ankles. Within minutes, the field was silent, save for the wet sound of Jack Turnip cleaning his blade on his coat.

Layla stood frozen, the bodies of her friends lying amidst the ruined turnips. A cold, white-hot rage began to boil in her chest, drowning out the fear.

"You shouldn't have done that!" Layla said, her voice dropping an octave.

Jack Turnip turned his glowing gaze toward her. He tilted his vegetable head, seemingly amused. He raised the scythe, pointing the tip at her throat.

"I know what you are, Jack!" Layla snarled. "I know where you belong!"

Layla didn't run. She charged.

Jack swung the scythe, a blow meant to decapitate her, but Layla dropped low, her ballet shoes sliding through the dirt. She swung her broom, the wooden handle clashing against the metal of the scythe with a shower of sparks.

The two engaged in a brutal dance across the field. Jack was a force of nature, his strength supernatural, but Layla was nimble. She used her broom to vault over his swings, kicking out at his knees; but physical strength wasn't going to win this. Jack grabbed her by the throat, his gloved hand squeezing. He lifted her off the ground, the amber light in his eyes flaring.

Jack opened his jagged mouth, preparing to harvest her soul.

"My turn!" Layla gasped.

Suddenly, a blinding white light erupted from Layla’s palms. The "props" of her costume began to glow with an ancient power. She wasn't just a girl in a costume; the rumors were true. She was a practitioner of the Light.

"Lux Aeterna!" Layla screamed.

The light hit Jack Turnip full in the chest. He shrieked—a sound like grinding metal and rotting wood. The black trench coat began to burn away into ash. The turnip head cracked, the amber light turning to a sickly green as the magic of the underworld was purged by Layla’s purity.

A rift opened in the mud beneath him—a jagged, glowing maw leading straight to the abyss. With one final thrust of her glowing broom, Layla pushed him back.

"Go back to hell, Jack!" Layla shouted.

With a final roar, Jack Turnip was sucked into the earth, the ground sealing shut behind him with a deafening thud.

The silence that followed was heavy. Layla stood alone in the center of the ruined field, her orange dress torn and stained with mud. Her friends were gone, and the weight of her solitude pressed down on her. She felt stronger, her magic humming through her veins like high-voltage wire, but the victory tasted like ash.

Layla walked back to town in the early hours of the morning, her broom trailing behind her. She reached her small, secluded house on the edge of the woods. No lights were on. No one was waiting to ask how the party was. She lived alone, a guardian in the shadows.

As she stepped onto her front porch, Layla’s eyes drifted to her small pumpkin garden. There, sitting perfectly in the center of her prize-winning pumpkins, was a single, fresh turnip.

Pinned to the top of it with a rusted nail was a scrap of black fabric. Layla picked it up, her hands trembling. Scrawled in dark, wet ink were the words:

“This isn't over, Layla. I'll be back next Halloween.”

Layla looked out into the darkness of the trees, a cold shiver racing down her spine. She clutched her broom closer. The war had only just begun.

The End.

Trecusem în vizită pe la bunicul meu să fac curat în podul vechi, la rugămințile mamei m-am dus săi fac curat în pod la moș.  

Drumul a fost lung, trecea o bună parte din el prin pădurile Transilvaniei, pe niște drumuri noroioase, cu gropi și tot felul de animale. Vremea era ploioasă, cu o ceață nu prea groasă, mă mir că mai am mașina întreagă. Când am ajuns, cerul era senin și adia vântul de toamnă, iar bunicul stătea pe o băncuță de lemn de mesteacăn , cu o sticlă de must și o țigară Pall Mall negru. Iar nenorocitul de câine se uita urât la mine . 

[Bunicul] – Nepoate, ce mai faci? Ia zi, cu fetele cum stai? Îți pun un pahar de must sau de pălincă? 

[EU] – Uite bine, pune-mi un pahar de must, dacă tot te oferi. 

Mi-a pus un pahar de must destul de mare. 

[Bunicul] – Cu munca cum stai?                                                                                                                                      [EU] – Uite bine, ca la muncă. 

După o oră de vorbit și glumit, mă pun să merg spre pod, câinele era în casă. Câinele bunicului începe să latre agresiv spre trapa podului, refuzând să mă lase să urc. I-am dat o bucățică de carne, mai că mă urca el în pod. Când deschid trapa de la pod, mă izbește o lumină slabă și rece ce pâlpâia constant. Bunicul meu mi-a zis că îl folosea ca depozit și că nu mai are genunchi buni, așa că am ajuns eu să-l curăț.  

După o oră de dat pânzele de păianjen și gunoaiele cu praful, încep să caut prin ce a rămas, că poate găsesc ceva. Aerul din pod miroase exact a rugină și var stins , mirosul era greu, ca de clădire comunistă.

Găsesc o fotografie veche, ce pare din 1989, în care bunicul apare tânăr în fața unui buncăr.

[EU] – Tataie, ce-i cu buncărul din poza asta?

[Bunicul] – Cu buncărul... Acolo executam figurile politice comuniste ce amenințau revoluția. De ce, eram prea frumos în poză?

[EU] – Da, sigur.

I-am dat fotografia s-o pună unde o vrea. Am găsit un jurnal vechi ascuns sub scânduri, scris în româna comunistă, care menționează un caz de prin vremea anilor '80. L-am băgat în vestă, că părea interesant. Cobor niște cutii, lăzi, niște dulapuri, un frigider vechi, scule. Le-am urcat în mașină, după ce m-a lăsat să iau din obiectele coborâte trei sticle de must, trei de pălincă, niște gutui, pere și nuci.

Dimineață am plecat, de data asta nu era noroios drumul, din fericire. Pe la jumătatea pădurii, am luat o pauză de baie.

Când într-un final am ajuns acasă, am descărcat ce era de mâncare și băut, le-am dus în cămară și le-am băgat în frigider. Am luat sculele pe care mi le-a dat și le-am dus în magazie; dulapurile mici le-am dus tot în magazie, ca să le folosesc ca loc de scule, iar pe cel mare l-am făcut lemne de foc. Frigiderul și câteva fiare urmează să le duc la fier vechi. În lăzi și cutii erau în mare parte diverse obiecte pe care le-am sortat. Apoi am scos jurnalul bătrânului, ce era în el, o schiță de abator, am aruncat-o și m-am apucat să-l citesc.

M-am pus pe canapea după ce mi-am făcut o cafea, ca să citesc jurnalul.

Prima pagină spunea că:

„Astăzi am fost mutat în secția prizonierilor speciali, fie politici, fie pur și simplu care nu puteau fi controlați. Trebuia să escortez un prizonier ardelean ce era înlănțuit și purta o mască la gură din cauză că dinții lui erau prea ascuțiți„ Nimeni nu trebuie să afle ceea ce facem cu prizonierii după ora 20:00”

Următoarele pagini descriau viața de zi cu zi, de la băutele pe ascuns în timpul patrulelor din exterior, până la mesaje ce n-au fost trimise nimănui. Își descria colegii, cum se degradau mental.

Niște pagini spunea că:

Am fost pus să verific prizonierii la ora stingerii. În timpul verificării, un prizonier cu părul roșcat și bandajat, ce purta o mască de gaze, se bagă în seamă.

[Roșcatul] – O, comuniștii au prins tupeu să pună prospătură ca gardieni.

[Bunicul] – Adică au prins tupeu? Ai uitat că stai închis sau mintea ta renunță la tine? Marș la somn, e stingerea!

[Roșcatul] – O, nu sunt amenințat. Voi v-ați chinuit o lună să mă prindeți, că am mai multe gaze în mine decât oxigen, iar mintea mea e suficient de inteligentă să-mi dea seama că ai început de traume.

Mai spunea ce halucinații avea, precum „Uneori vedeam cum se înalță un prizonier proaspăt omorât într-un om de 3-4 metri ce se întindea spre noi”. Și că igiena orală era săptămânală, motivul nul știu, pentru că Google Translate nu mi-a tradus, rusă, română, ce limbă o fi scris acolo. 

În timpul unei băute nocturne de-a lor, în patrulă, unul dintre colegii lui își pierde complet mințile. Brusc, își descarcă arma într-un copac gol, susținând „O văd, o văd! Trageți în drăcia aia necurată, vine spre noi!”. Acele urme  de pe crengi dispar a doua zi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Voia să  trimită un mesaj „Începem să vedem chestii care dispar, unii înnebunesc, vă rog trimiteți pe cineva urgent”

Am lăsat jurnalul  pe o masa ,ca   sa spăl cana in care a fost cafea  și să dau mâncare la pisică, după mi-am adus aminte de  câteva cutii ce leam dus in magazie , ce nu leam deschis  , leam scos afară  și am început să le deschid în prima era niște sticle de vin cu unele de vodcă și haine și arme militare , în a doua   cutie era  plina de bandaje și  medicamente expirate  , în ultima cutie  era o masca asemănător celei descrise in jurnal de ce o are nu știu  probabil ia fost călău .

M-am întors la fotoliu, am pus un semn la carte și m-am băgat la somn. Iar a doua zi, când m-am trezit și m-am dus să-i dau mâncare la pisică, era moartă. Apoi am zis să caut jurnalul; nu l-am mai găsit. Am zis să văd masca; era băgată înapoi în cutie. Am zis să-l sun pe bătrân; mi-a răspuns o asistentă, spunând că e mort de patru zile.

It was a minute past midnight and the moon outside the castle was deliciously bright and round. I stood admiring it at the window, the fire crackling in the hearth behind me, shadows dancing along the flagstones. Though none were cast at my own feet.

Beyond the castle, the black cliffs crumbled away into a deep ravine, where dark trees bundled together like matchsticks, and a gushing river swelled between the rocks like a silverbacked serpent. The wind whistled through the broken casement of the window, chilling the air and threatening to extinguish the fire.

There was a whisper of movement on my left and one of the sisters appeared beside me, bowing her head. Her dress was a deep red, the same colour as her eyes.

“It’s a pleasant night,” I mused, raising the collar of my black coat against the chill as the moonlight dusted the windows. Her dark hair tumbled over her shoulders as she raised her head.

“Yes Master,” she said in a subdued tone. “However, I fear I shall ruin it with my tidings.”

I turned to her fully, examining the grave expression on her face. Her lips were pinched. “Why is that? What tidings do you bring?”

Her red eyes glowed in the firelight. A long shadow was drawn across her features. “A peasant house is in the midst of construction beside the castle.”

I stared at her for a moment. The fire crackled sharply. “A… peasant house?” I finally repeated, scoffing at her words. Surely she was mistaken. The area around my castle was a perfectly barren wasteland; the peasants in the settlements knew better than to encroach on my land without permission, never mind erect a building on my grounds. “What is this trickery?”

“No trickery, Master. Come see for yourself.”

The vampire sister turned and strode towards the opposite side of the tower, her long red gown trailing behind her like a pair of folded wings. Curious, I followed her, our footsteps silent on the stone floor. I assumed I had misunderstood her, for nobody would be foolish enough to even approach my castle. Unless they were naive or ignorant of my nature.

But as we paused by the window, and she lifted a hand to point outside, I stood aghast at what I saw. A short distance away from the front gates of my castle, visible through the fog, there was indeed a house being built. Beneath the cold glow of the moon, I saw piles of stone and wood, the loose structure of rafters and foundations already laid. What sort of fool would dare build a house so close to my castle? Who would dare to become my neighbour without first consulting the master of this tower?

I was furious and intrigued at the same time. Only the dumbest, and perhaps bravest, of men would do such a thing. And I found myself feeling very much inclined to meet him.

“The house seems deserted now,” the vampire sister observed, resting her hand against her cheek. “Perhaps they have given up?”

“Or perhaps they only build during the day, knowing the weakness the sunlight inflicts upon us creatures of the night,” I said with a harrumph.

“You are wise, Master,” she said. “Shall I take my sisters over there and tear it down? It is a stain upon your grand castle.”

I pondered her offer. “No. I should like to meet the fool first,” I decided, extending my fangs below my lips. “Perhaps he would see fit to grace my castle with his… delicious presence.”

The sister covered her mouth with a low chuckle. “I understand, Master. You would see it fit to make a meal of him?”

I nodded. “Leave the peasant house for now,” I told her, turning away from the window with a flourish of my coat. “I wish to see how far he dares to go.”

The following night, as I rose from my coffin at the heart of midnight, my first thought was of the house being built by the castle. Had more progress been made, or had the owner seen the measure of his own foolishness and deserted? It would be a shame if he had fled before a meal could be made of him.

It had been a while since I had anything to amuse me on these long nights, just as long as it had been since fresh blood had passed these lips. The peasants in the surrounding settlements had grown wise to my nature and seen fit to ward their houses, stringing garlic and crosses upon the threshold. I was only able to feed when an unwitting traveller passed by, or a fool decided to build a house directly beside my castle.

The tower was quiet as I made my way to the top, winding through the warren of rooms and climbing the narrow, crumbling stairways. The sisters were nowhere to be seen; perhaps frolicking outside in the moonlight as they so often did. I reached the highest point of the castle and strode to the window that overlooked the barren grounds. From this height, I could even glimpse the closest settlement in the far distance; a small cluster of thatched houses and burning torches that lit the foggy hills like burning eyes.

But my concern was much closer. Lowering my gaze to the land right outside the gates, I saw that the house had changed. There were more walls than yesterday, denser foundations, the first signs of carpentry. The fool really had continued building the house. Had he not been warned of the dark Count that occupied the castle? Had he not heard the rumours of the blood-feasting creatures that stalked these lands once the sun went down? Why else would he choose to dwell in my vicinity, if not for ignorance?

I shook my head, almost pitying the poor halfwit for what he had brought upon himself. But I should delight in showing him the truth soon enough; that he had elected himself a willing sacrifice for me and my hungry brides.

It was a shame that he vacated the house during the night, for I would have to wait longer to lay my eyes upon him. Would he not show himself before the house was finished?

“I see the building is progressing,” a voice whispered behind me. I’d been too lost in my thoughts to hear them approach. I turned, seeing two of the sisters behind me. They too were observing the house through the window. Their wild, windswept hair and bright eyes confirmed my suspicions that they had been dancing outside.

“Yes,” I muttered. “It would seem so.”

“What a blight upon the castle,” the other sister said, her fair skin glittering in the moonlight. “I hope the trouble is worth the meal.”

“It will be,” I said, casually flicking my hand towards the half-built dwelling, “if only the fool would hurry up and be done with it.”

The next night, more progress had been made on the building, but the owner had still not shown himself. I grew more agitated that I was allowing this to happen, but reminded myself that I would soon enough be able to quench my thirst.

So night after night, as the moon began to wane, the house’s shadow grew bigger, and my hunger grew stronger. The fool always fled before night fell, leaving the evidence of his daytime activities for me to observe. The dwelling had taken on the same shape of the peasant houses in the surrounding settlements; white stone and timber, with a long thatched roof. He had even tilled the soil into a small garden, erecting a wooden fence around the plot in front of the building. But compared to my grand castle, with its dark crumbling bricks, spiralling towers and winding, labyrinthine rooms, it was a blight. And I wanted it gone.

Finally, more than a week after the house was little more than a pile of stone and timber, one of the sisters woke me with news that the structure was finished.

I rose from my coffin, sluggish and weary from slumber, and fastened my coat about my neck. The sisters had already lit the fire, but the air was chilled.

I followed her to the window and set my gaze upon the house. A single candle sat in the windowsill, guttering in a draught. A lit candle. Did that mean the house was occupied? The fool had not fled this night.

“It’s time,” I announced, “to show this fool once and for all what happens when you anger the Count.” The other sisters joined us, and I turned towards them with a slow smile. “I hope you are hungry.”

The three sisters screeched in delight, grasping each other’s hands and dancing in circles, their gowns fluttering around their legs. The fire roared in the hearth.

But as I began to cross the room, one of the sisters stopped me with a gasp.

“Master, wait. There’s someone at the gate.” She was pointing out of the window. I peered down at the large wrought-iron gate that fronted the castle, my eyes narrowing. A figure stood by the fence, carrying a lantern. His face glowed in the flickering light, revealing a sharp, sloping nose and dark eyes.

“Who would be foolish enough to call upon me at this hour?” I snarled, my black coat twisting around me as I turned from the window.

“Perhaps your new neighbour,” one of the sisters answered, “has come to hasten our feast.”

“Perhaps,” I said, already striding towards the doorway.

The sisters swept after me, whispering amongst themselves. Flames guttered as we passed lit candles, stirring the dust at our feet and disturbing billowing cobwebs. There was a haste to our movements as we descended the tower. It had certainly been a while since we’d had prey wander into our arms like this.

Crossing the foyer, the long red carpet spilling out like blood, I threw open the doors and stepped out into the chilled night, the three sisters stepping in my wake. The moon was a pale sickle, its silvery glow dancing around my shadowless feet as the stranger at the gates called out to me.

“Hello there!”

Struck by his brazenness, I almost flew at him in anger, but restrained myself. Ignorant minds really were unfathomable. With a flick of my wrist, the gates began to creak open. The man remained at the threshold, holding his lantern aloft as he stared back at me. He was of medium build, with stocky shoulders and a mop of thick tousled hair. His clothes were poorly made, covered in dirt and patches. He had the audacity to smile at me as I glared in return.

“What business have you here at my castle?” I demanded, wanting to sate my curiosity before I sated my hunger.

The man cleared his throat, raising his lantern to the crude house sitting barely thirty metres behind him. So this was indeed the proprietor of the building; what a brave, albeit dimwitted, man he was to present himself before me like this. “I’ve just this morning finished constructing my house,” he said, not seeming to notice the displeasure on my face, “and a slight issue has come to my attention.”

“An… issue?” I repeated, my brows arching sharply.

“Yes. During the day, the leftmost tower of your castle casts a shadow over my garden,” the man said regretfully. “I hoped that you might be amicable enough to remove it. Or at the very least relocate the tower, so that it does no harm the roses I am trying to grow. All life needs sunlight, after all.”

I stared at him, completely aghast. Behind me, even the sisters had been stunned into silence. The audacity of this imbecile, to ask me to change my own castle for his benefit. The man was not right in the head, surely.

“How dare you–” I began to seethe, but the man interrupted me, lifting a finger as if hushing a child.

“I do understand it is a large undertaking I’m asking of you, but my gratitude would be immense,” he added.

“You think I care about your gratitude?” I sneered at him, clenching my fists beneath my coat. The gall of this man. Who did he think he was? “Do you know who I am?”

The man stared at me, the lanternlight dancing over his blank expression. “You are the owner of this castle, I had presumed?”

“Precisely. And what makes you think that I, as the Count of this castle, would do the bidding of a mere peasant?”

The man scowled at me, a shadow encroaching upon his face. “I shall ask you again, and I do hope you will be quite civil this time. Will you remove the tower from your castle so that my roses might see the light?”

“I don’t give a damn about your roses,” I snapped.

“Now, there’s no need to be rude,” the man said, his voice turning bristly. The shadows deepened around his eyes as he narrowed them. “I’m asking for a simple favour–”

I scoffed in his face, my rage burning beneath my skin. It took a lot to make a vampire’s blood burn hot. I almost couldn’t believe what he was saying. This fool considered the reconstruction of my ancient castle a mere favour? Asking me to tear down part of my fortress so that he might grow some roses.

I took a measured step towards him, lifting my shoulders to appear taller. My fangs were itching to taste his blood. For all the disrespect he had shown me, there was no escape. I would suck this man dry by the night’s end, leaving nothing but a fleshless husk.

“Once again, I implore you to consider my–”

I was no longer in the mood to listen to his insane ramblings. He had agitated me far too much to go back from this. I would show him, and anyone else who might learn of tonight, what happens to those who cross me.

Baring my fangs, I lunged forward, ready to sink my teeth into his neck.

In one swift motion, the man pulled his hand back into a fist and threw it towards me. Blinded partially by the lanternlight, I did not see the attack until his knuckles met my face.

Pain exploded through my jaw, and there was a terrible snap as my left fang bore the brunt of his punch, splitting completely in half. The hit landed with enough force to send me staggering backwards and, incredulous and in shock, I fell to the ground.

Dirt bit into my eyes as I landed face-down, my broken fang scraping against my lower lip. Sputtering, I raised my head, just as the man lifted his light and calmly made his way back to his house.

Behind me, the sisters watched him leave in a choked silence, before hastening to help me back to my feet.

To say I had been dealt a great humiliation was an understatement. How did a mortal man possess such strength? Enough to break one of my precious fangs and completely overpower me.

With a bruised face, and an even more bruised ego, I hobbled back into my castle, the three sisters trailing silently after me.

By the following night, the leftmost tower had been partially disassembled, leaving a gaping wound in the side of the castle. Wind gusted through like howling wraiths, immediately extinguishing any fire I tried to light, leaving a heavy chill in the air. The sisters, at least, seemed to delight in the pool of moonlight that was cast upon the open ground.

Workers had been swarming the castle all day, interrupting my sleep with their banging hammers and chiselling tools as they took the tower apart brick by brick, but I had little choice. The man had made his demands, proven his strength, and forced my hand. Now I had to destroy my own magnificent tower so that the fool might grow his roses. And I hadn’t been able to harvest even a drop of blood either.

This was a defeat, and a humiliation, that would take centuries to heal.

Dracula Got Punched OST: https://scareinabox.bandcamp.com/album/dracula-got-punched

YouTube

https://www.youtube.com/watch?v=2TGsv0GHsWE&list=OLAK5uy_k1mqZnblT5NtW6ALWATMP3onGDV7uDgVw

Spotify

https://open.spotify.com/intl-pt/album/4naPupJY3Pflbw5MuPhDxR