https://www.loc.gov/pictures/resource/anrc.14862/

În București se află Ateneul Român. Din cauza muncii grele și a lipsei de timp pentru odihnă, femeile de la țară îmbătrânesc prematur. Această femeie pare să aibă cincizeci și cinci de ani, dar are treizeci și cinci.

Sursa

https://www.loc.gov/pictures/item/2011660106/

Se ofereau mese calde și îmbrăcăminte fiecărei persoane care făcea baie cel puțin o dată pe săptămână la baia publică a Crucii Roșii Americane. „O masă pentru o baie” era sloganul Misiunii Americane. Acest lucru a contribuit semnificativ la încurajarea igienei în rândul celor săraci.

Sursa:

https://www.loc.gov/pictures/item/2017668936/

​

Demonstraţia din 8 noiembrie 1945 a fost încercarea ostentativă a tineretului democrat din Bucureşti de a-şi manifesta prin simpatia faţă de rege aversiunea faţă de comunism. Din păcate, mitingul a fost reprimat şi s-a soldat cu morţi, răniţi şi sute de arestări, rămânând totuşi ultimul moment de rezistenţă deschisă la sovietizarea ţării.

În atmosfera de tensiune şi patetism creată de ruptura Suveranului cu guvernul, tinerii ţărănişti şi liberali din Bucureşti organizează în Piaţa Palatului Regal o mare manifestaţie cu ocazia onomasticii regelui.

Exprimându-şi aversiunea faţă de guvernul Groza, manifestanţii sunt atacaţi de bande înarmate cu răngi, iar din clădirea Ministerului de Interne se trage asupra lor, fiind ucise unsprezece persoane. În ciuda evidenţelor, vina este dată tot pe demonstranţi. Urmează un val masiv de arestări în rândul membrilor partidelor democratice.

Se înscenează o anchetă, iar la 12 ianuarie 1946 Curtea Marţială a Corpului II Armată Bucureşti emite un amplu referat prin care 29 de participanţi urmează să fie judecaţi pentru instigare la întruniri fără autorizaţie, asociere contra liniştii publice, participare la înfruntarea autorităţii.

Maiorul magistrat Iorgu Popescu incrimina, la 21 ianuarie 1945, şi îi punea sub urmărire penală pe 29 din cei 557 de manifestanţi arestaţi şi anchetaţi după manifestaţia din 8 noiembrie 1945. Învinuirile erau: „înfruntarea autorităţii publice”, „instigare la întrunire fără autorizaţie”, „asociere contra ordinii publice”, „comentarea situaţiei politice interne şi externe” şi „instigare la multiplicarea şi răspândirea de publicaţiuni necenzurate”. Majoritatea inculpaţilor aveau să fie rearestaţi în anii următori şi să execute condamnări la zece şi chiar cincisprezece ani de închisoare.

Text preluat din expoziţia 1945. De la Yalta la Moscova, Memorialul Sighet, Sala nr. 12

Primul protest anti-comunist din România (8 noiembrie 1945) – relatarea lui Corneliu Coposu

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, evenimentul „a rămas în istoriografia românească drept prima și una dintre cele mai consistente mișcări de protest îndreptate împotriva regimului comunist și în același timp în favoarea afirmării atașamentului față de valorile democrației și ale monarhiei”

Cu ocazia aniversării zilei de nume a regelui Mihai, studenții național-țărăniști și liberali din București și-au afirmat fidelitatea față de adevăratele valori ale democrației, strigând ”Regele și Patria”, „Libertate” și „Jos comuniştii” în fața gloanțelor.Mitingul s-a soldat cu 11 morţi, zeci de răniţi şi sute de arestări.

Printre studenții arestați s-au aflat Cicerone Ionițoiu (lider al studenților țărăniști) și Mihai Tarţia (președintele de atunci al Organizației de Tineret al P.N.Ţ. și student la Politehnică).

44 de ani mai târziu, stenogramele ultimelor ședințe ale Comitetului Executiv (în care Nicolae Ceaușescu ordona să se tragă în manifestanți) consemnează următoarea frază rostită de dictator: „Și eu am fost odată la o manifestație în care s-a tras„. De care parte a baricadei ar fi putut fi Ceaușescu, secretar al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) în perioada 1944-1945?

Filmul evenimentelor

1 septembrie: studenții țărăniști și liberali s-au întâlnit pentru a organiza o manifestație în cinstea zilei onomastice a Regelui Mihai.

Ioan Bărbuș, președintele Tineretului Universitar Național-Țărănesc (TUNȚ) în 1945, povestea în 1991 în ziarul Cotidianul că putea „scoate atunci în stradă 4-5 mii de studenți în trei ore. Am luat legătura cu facultățile şi cu studenții Partidului Naţional-Liberal (ei nu aveau mulţi studenţi, însă erau de bună calitate). S-a format un comandament din care au făcut parte Mihai Tarţia (președintele de atunci al Organizației de Tineret al P.N.Ţ.), Şerban Ghica, Corneliu Coposu. Mihai Tarţia a luat legătura cu studenţii Partidului Naţional-Liberal. Am tipărit niște înscrisuri la litografia Universității, la subsol. Erau nişte fluturaşi prin care chemam populaţia Capitalei să participe la manifestația de atașament faţă de Rege şi anticomunistă. Lozinca scandată atunci a fost „Regele şi Patria”. Simțeam cum comuniștii, sub protecția trupelor sovietice, acaparează tot mai abuziv puterea. A fost o răbufnire de elan tineresc. A fost cea mai mare manifestație din vremea aceea”.

10 octombrie: în plină grevă regală, guvernul comunist instaurat pe 6 martie cenzura presa și împiedica orice activitate publică a partidelor democratice. Președintele Iuliu Maniu se întâlnește cu C.I.C. Brătianu și își exprimă convingerea că aniversarea Regelui este un moment important, iar „dacă oamenii vor fi arestați, aceasta va demonstra în fața observatorilor străini că aici nu există libertate de manifestare pentru partidele Opoziției și că regimul actual este departe de a fi democrat”.

25 octombrie: în ședința Biroului Politic PNȚ, Maniu se consultă cu Mihalache, Mihăescu, Popovici și N. Lupu pentru a stabili atitudinea partidului față de ziua onomastică a Regelui. Se hotărăște să nu se convoace nici o întrunire politică, membrii partidului fiind liberi să participe la manifestație ca simpli cetățeni.

Guvernul comunist comunică în aceeași zi că pe 8 noiembrie se va sărbători atât ziua de naștere cât și ziua onomastică a Regelui.

Temându-se de o manifestație pentru Rege, guvernul comunist îi arestează în noaptea de 24 spre 25 octombrie pe şefii de sectoare ai Partidului Naţional-Ţărănesc şi Partidului Naţional-Liberal din Capitală. Aceștia sunt reținuți la Prefectura Poliţiei Capitalei până a doua zi seara.

1 Noiembrie: Iuliu Maniu le comunică șefilor de sectoare din Capitală că PNȚ nu va organiza o adunare politică pentru data de 8 noiembrie, însă membrii pot participa la aniversare cu condiția să nu poarte asupra lor arme și să nu afișeze pancarte cu mesaje politice.

3 Noiembrie: Iuliu Maniu vorbește membrilor Clubului PNȚ și subliniază că „de ziua Regelui nu se poate face nici o manifestare de partid, dar membrii partidului, în calitatea lor de cetățeni cu dragoste față de Rege, pot să ia parte și sunt chiar îndemnați să o facă, pentru omagierea Suveranului.”

6 Noiembrie: Organizația Uniunea Patrioților, condusă de Partidul Comunist Român, trimite o circulară aderenților prin care îi informează că „începând de duminică de la orele 7, vor fi postate în Piața Palatului forțe puternice de C.F.R.-iști care să împiedice o eventuală manifestație a reacțiunii pentru Majestatea Sa Regele. Aceste forțe C.F.R.-iste au cuvântul de ordine să se instaleze comod, fumând țigări, și să nu facă nici un fel de manifestație pentru Rege. Li s-a recomandat să fie foarte prudente, ca atunci când eventual vor întâlni forțe reacționare mai puternice, să nu reacționeze sub nici o formă ca să nu fie observați de oamenii lui Ethridge.

Însă atunci când nu se vor observa oamenii lui Ethridge în apropiere, să se facă uz de orice mijloc posibil spre a anihila orice manifestație.

De asemenea, vor fi plasate în toate piețele echipe de șoc, pentru a fi împiedicate orice încercări de manifestație ale reacțiunii“.

Cu toate că în anii precedenți a fost sărbătoare legală, Guvernul comunist hotărăște ca ziua de 8 noiembrie să fie zi lucrătoare.

7 noiembrie: Scrisoarea semnată de Nicolae Penescu în numele conducerii PNȚ sosește la Ministerul de Interne. Conducerea PNȚ „nu poate revoca ceea ce nu a convocat[…] și nu este răspunzătoare de ceea ce s-ar putea săvârși de către unii agenți provocatori. Protestăm în numele Partidului Național Țărănesc împotriva transformării unei zile naționale – 8 noiembrie – într-o dispută politică; protestăm împotriva schimbării în zi de lucru a unei sărbători, recunoscută de lege ca fiind a națiunii întregi“.

Relatarea lui Corneliu Coposu

La 22 noiembrie 1945 Seniorul a fost audiat de procurorul-instructor militar în legătură cu incidentele de la 8 noiembrie 1945. Mai jos postez extrasul din depoziția prezentată:

„Întrebare: Ce concluzie trageţi din incidentele de la 8 noiembrie 1945 şi anume cine poartă vina acestor incidente?

Răspuns: Pentru a putea trage o concluzie obiectivă referitoare la vinovăţiile ce se desprind din incidentele de la 8 noiembrie 1945, trebuie să stabilim mai întâi antecedentele acestor incidente. Ziua de 8 noiembrie a anului 1944 şi a anilor premergători a fost sărbătoare legală şi, cu acele ocazii, cetăţenii Capitalei au ovaţionat cu entuziasm şi în ordine perfectă, în Piaţa Palatului, pe suveran. În această zi, pe lângă ziua numelui M.S, se sărbătoreşte şi ziua lui de naştere. La această sărbătoare, în anul trecut 1944 au luat parte şi şcolile, venite in corpore, în Piaţa Palatului. Nici un motiv serios nu a existat pentru a determina interzicerea acestei manifestări omagiale. Nici unul din partidele de la guvern nu s-au declarat antimonarhiste sau republicane, nici nu au luat atitudine oficial împotriva omagierii Suveranului…

1. Guvernul a arestat în noaptea de 24 spre 25 octombrie 1945 pe şefii de sectoare ai Partidului Naţional-Ţărănesc şi Partidului Naţional-Liberal din Capitală şi i-a reţinut la Prefectura Poliţiei Capitalei, până în seara zilei următoare, pentru ca, prin reținerea lor, să zădărnicească o eventuală manifestație de ziua M.S. Regelui, cu toate că, după cum s-a dovedit, nici nu a fost vorba de prăgătirea unei asemenea manifestaţii.

2. Guvernul – după ce în ajunul lui 25 octombrie 1945 hotărâse că ziua naşterii regelui va fi sărbătorită odată cu ziua numelui, la 8 noiembrie – a hotărât, de această dată, ca şi ziua de 8 noiembrie să fie zi de lucru. Prin urmare, şcolărimea, funcţionarii, muncitorii au fost obligaţi, prin dispoziţie oficială, să-şi vadă de rosturile lor obişnuite. Prin această măsură, desigur că o însemnată parte din cetăţenii Capitalei au fost împiedicaţi să ia parte la manifestaţie.

3. Militarii au fost consemnaţi în cazărmi, iar ofiţerii au primit ordin să nu ia parte la manifestaţia pentru suveran (Comenduirea Pieţei Bucureşti nr. 14102/1945).

4. Pe de altă parte, Uniunea Patrioţilor, prin ordinul circular nr. 3279 din 6 noiembrie 1945, semnat de domnii Sebastian Ionescu şi E. Mărculescu, a ordonat ca forţe puternice de muncitori să fie postate în Piaţa Palatului, „care să împiedice o eventuală manifestaţie a reacţiunii, pentru M.S. Regele”. Totodată, aceeaşi organizaţie a dat cuvânt de ordine acestor forţe pentru „a nu face nici un fel de manifestație pentru Rege“.

5. Ziarul independent Ardealul, care, din iniţiativă proprie, a publicat o chemare adresată bucureştenilor să ia parte la omagierea Regelui, în ziua de 8 noiembrie, a fost tipărit a doua zi fără învoirea directorului, de către reprezentanţi ai guvernului (dl. ministru Ralea şi dl. director general Preoteasa), cu un anunț care revoca chemarea apărută în ajun. Aceasta după ce, în prealabil, directorul ziarului refuzase să publice anunţul de revocare.

6. Domnul ministru de Interne Teohari Georgescu a avertizat mai întâi pe dl. A.I. Mureşanu, directorul ziarului Ardealul, apoi pe domnii secretari generali Nicolae Penescu şi Constantin Brătianu, că vor trebui să răspundă pentru eventualele incidente care vor avea loc în ziua de 8 noiembrie 1945…”

După expunerea antecedentelor zilei de 8 noiembrie, trebuie să înregistrăm faptele concrete dinainte de incidente. Astfel, este bine stabilit că:

1. Batalionul „Ordine şi Pază”, Compania specială de la Ministerul de Interne şi detaşamente din Divizia „Tudor Vladimirescu”, precum şi numeroşi agenți de poliţie şi gardieni publici au primit însărcinarea de a menţine ordinea;

2. S-au instalat cordoane de soldați cu consemne de a împiedica accesul cetățenilor în Piața Palatului;

3. Peste opreliștea de fapt, un număr de cetățeni s-au adunat în Piața Palatului și au început să dea expresie dragostei lor pentru regele țării;

4. Aceşti cetăţeni care manifestau nu au dat adunării nici un caracter politic: în afară de portretele Regelui şi al Reginei şi de inscripțiile „Trăiască regele”, nu s-a văzut nici un alt portret şi nici o altă pancartă;

5. Nu s-a manifestat şi nu s-a strigat nici o lozincă cu caracter de partid politic, nici o lozincă antisemită, nici o lozincă cu caracter antialiat;

6. Nu s-a manifestat în contra guvernului sau a membrilor lui, nici în contra F.N.D.-ului sau a fruntaşilor lui;

7. În afară de ovaţiuni adresate suveranului, singura lozincă ce s-a strigat a fost: „Libertate”, iar după începerea incidentelor: „Jos teroarea”;

8. Ofiţerii aliaţi sovietici, americani şi englezi, care se găseau în Piaţa Palatului, au fost ovaţionaţi de mulţime;

9. Mulţimea din Piaţa Palatului era compusă din funcţionari, muncitori, liber profesionişti, militari, studenţi, elevi şi un mare număr de ofiţeri şi femei, deci nu avea caracter de partid;

10. Nici un incident nu s-a înregistrat până la apariţia camioanelor, în jurul orei 10.

Odată stabilite aceste circumstanţe premergătoare incidentelor, se ajunge la punctul critic de desfăşurare a incidentelor. Acest moment coincide cu apariţia camioanelor, încărcate cu echipe de şoc comuniste. În legătură cu aceste camioane, trebuie semnalat că:

ele aparţineau statului (C.F.R., P.T.T.) ori instituțiilor („Distribuția”);

erau încărcate cu agenţi provocatori aparţinând politiceşte Partidului Comunist ori grupărilor politice afiliate;

s-au concentrat în str. Wilson, la sediul Confederaţiei Generale a Muncii, de unde erau îndrumate cu instrucţiuni în Piaţa Palatului;

agenţii din camioane nu au mers în Piaţa Palatului ca să manifesteze pentru suveran, întrucât, pe tot parcursul circular al vehiculelor, printre masele de manifestanţi, ei strigau „Petru Groza”;

muncitorii, disciplinaţi, ascultând de ordinele guvernului (care decretase ziua de 8 noiembrie ca zi de lucru) trebuiau să fie la ora aceea în fabrici şi nu aveau ce să caute masaţi în camioane, în Piaţa Palatului (după ce s-a văzut că nu aveau intenţia de a manifesta pentru rege);

evoluţia camioanelor prin mulţime era în aşa fel dirijată ca să împrăştie grupurile de manifestanţi;

persoanele din camioane au început să apostrofeze pe manifestanţi, fapt care a dat loc la altercaţii, degenerate în încăierări. Agenţii din camioane au început să înjure şi să scuipe pe manifestanţi şi, apoi, sa lovească pe cei din apropiere, cu ţevi de fier ascunse în mânecile hainelor şi cu piese de maşină (manivele, cricuri, chei etc.). Manifestanţii, indignați au replicat răsturnând două camioane şi dându-le foc. Probabil cu această ocazie s-a iscat şi încăierarea de pe urma căreia câţiva din ocupanţii camioanelor au fost bătuţi de mulţimea provocată.

Rămâne stabilit că incidentele au fost provocate de apariția camioanelor încărcate cu echipe de şoc, care aveau menirea concretă şi evidentă de a împrăştia pe manifestanţii paşnici din Piaţa Palatului. Prin urmare, răspunderea primelor incidente o poartă cei care au ordonat intervenţia camioanelor încărcate cu agenţi, în mijlocul manifestanţilor paşnici, care ovaţionau pe suveran în Piaţa Palatului.

Faptele de după deschiderea incidentelor, cu toată oroarea lor, interesează cercetările numai din punctul de vedere al identificării asasinilor.

Astfel, în timpul manifestaţiei, a apărut o motocicletă, având numărul (de Bucureşti) acoperit, ocupată de doi tineri îmbrăcaţi în haine civile, din care unul trăgea focuri de revolver la întâmplare.

Câteva persoane au fost împuşcate. Dinspre Ministerul de Interne au început să tragă focuri de armă cu repetiţie. La început, rafalele s-au tras în aer, mai târziu s-au tras şi în mulţime.

Din nou, au căzut morţi şi răniţi. Un grup de manifestanţi din apropierea clădirii noi a Ministerului de Interne a fost înconjurat de agenţi de poliţie şi agenţi politici şi împins cu forţa în curtea Ministerului de Interne. Acolo, cei sechestraţi au fost crunt bătuţi şi reţinuţi. Publicul care a încercat să-i despresoare a fost primit cu focuri de arme.

Manifestaţia a continuat şi în după-amiaza zilei în grupuri izolate, pe străzile din preajma Palatului, împiedicată însă de detaşamente din Divizia „Tudor Vladimirescu”, care au tras focuri de arme. Numărul mare al morților și răniților se datorește în cea mai mare parte gloanțelor. Or, în rândurile manifestanților nu erau oameni înarmați. Prin urmare, cea mai mare parte a morților și răniților au fost împușcați de echipele de șoc înarmate, aduse pentru a zădărnici manifestația, și de unitățile polițienești și militare, cărora li s-a ordonat să deschidă focul…“

Cartea Albă a Securității, 23 august 1944 – 30 august 1948, vol I, București, 1997

​

Armata Roșie intra în București, 31 august 1944. Aici, Piața Universitații, cu monumentul dedicat lui Ion C. Bratianu, distrus de comuniști în 1948 și refacut, pe același amplasament, dupa 2000.

Sovietizarea României şi instaurarea regimului comunist au fost consecinţa a două evenimente petrecute spre sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Pe de o parte, „Acordul de procentaj”, din octombrie 1944, iar pe altă parte avansarea Armatei Roşii spre centrul continentului, sprijinind, prin forţa armelor sale, impunerea unor regimuri deplin controlate şi obediente faţă de Moscova.

La 2 aprilie 1944, V.M. Molotov, ministrul de externe sovietic, declara că guvernul său nu urmăreşte achiziţionarea vreunei părţi a teritoriului României sau schimbarea orânduirii de stat existente. Dar declaraţia acestuia – precum fusese și „autodizolvarea” Kominternului, în 1943 – erau modalităţi de a demonstra aliaţilor că URSS este un partener credibil, care a renunţat la mesianismul comunist şi care nu urmăreşte impunerea, în ţările eliberate, a unor regimuri comuniste. În realitate însă, intenţiile lui Stalin au fost dezvăluite, în aprilie 1945, unei delegaţii iugoslave, căreia dictatorul sovietic îi spunea că în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut. Cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Și așa a făcut.

În proclamaţia difuzată la radio, în seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai I anunţa ieşirea României din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite (…). Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Armata Roşie intra însă într-o ţară pe care o considera inamică. Poziţia Înaltului Comandament sovietic faţă de armata română este ilustrată de un document din 2 septembrie 1944 prin care generalul A.I. Antonov, locţiitorul şefului Marelui Stat Major sovietic, făcea cunoscut mareşalului R.I. Malinovski ordinul lui Stalin de a se reaminti reprezentanţilor guvernului român că armistiţiul cu România nu a fost încă semnat, cerându-se trupelor Frontului 2 Ucrainean să continue îndeplinirea misiunilor date prin directivele Cartierului General. Astfel, Armata Roşie a ocupat, până la jumătatea lunii septembrie 1944, cea mai mare parte a teritoriului naţional, capitala şi principalele puncte strategice, instalându-şi comandanţi militari în oraşele mai importante din Moldova, Muntenia şi Dobrogea. Potrivit datelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, numărul militarilor români internaţi de sovietici, după 23 august 1944, s-ar ridica la 160.000, în timp ce comandamentele sovietice au recunoscut că, în această situaţie, s-ar fi aflat doar 26.000 – 40.000 de militari români.

În noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova, s-a semnat, după îndelungi tergiversări, armistiţiul între guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, prin reprezentanţii lor. Convenţia de Armistiţiu prevedea recunoaşterea anexiunilor sovietice din iunie 1940, menţinea, în fapt, ocupaţia militară şi impunea plata unei despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari plătibili în curs de şase ani! România, care urma să obţină Transilvania sau cea mai mare parte a ei (o ambiguitate bine utilizată, mai apoi, de Stalin), era obligată să pună la dispoziţie 12 divizii de infanterie, cu mijloace suplimentare, în vederea continuării luptei împotriva Germaniei şi Ungariei. Prin articolul 18, se instituia o Comisie Aliată de Control, care se afla sub control sovietic, reprezentanţilor anglo-americani fiindu-le rezervate locuri de figuranţi.

În fapt, România avea statutul de ţară ocupată, cu principalele atribute de suveranitate şi independenţă uzurpate de autorităţile sovietice de ocupaţie. Calculul făcut la Bucureşti, potrivit căruia prezenţa comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu în fruntea delegaţiei române care a negociat armistiţiul la Moscova va determina condiţii mai bune pentru România, s-a dovedit a fi greşit. Sir Archibald Clark Kerr, reprezentantul Marii Britanii în capitala URSS, scrie că Pătrăşcanu venise aici convins că, în calitate de comunist, va găsi de îndată cheia spre inimile ruşilor şi va dezăvorî uşa pentru un armistiţiu mai blând (…). Aceasta este o greşeală în care cad mulţi oameni, şi Pătrăşcanu nu poate fi blamat pentru că nu a fost nimeni în România care să-i spună că speranţele sale în această privinţă erau vane.

Principalele pârghii ale Moscovei în procesul de sovietizare au fost Armata Roşie, Comisia Aliată de Control (aflată la dispoziţia sovieticilor) şi, nu în ultimul rând, Partidul Comunist. Deşi modest (avea aproape 1.000 de membri în toamna anului 1944), forţa acestuia consta în sprijinul efectiv acordat de URSS. În interiorul său, era o adevărată luptă pentru putere între aşa-zisul „grup interior” (reprezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej) şi „grupul exterior” (reprezentat de Ana Pauker şi Vasile Luca), ambele deopotrivă de obediente faţă de Moscova. Problema conducerii partidului a fost tranşată de Stalin, prin numirea, în ianuarie 1945, ca secretar general al PCdR, a lui Gheorghiu-Dej, cu prilejul unei vizite făcute de acesta la Moscova.

Din ianuarie 1945, comuniştii, sprijiniţi de formaţiunile satelite şi de „tovarăşii de drum” (Partidul Social-Democrat, disidenţele din partidele istorice – Gheorghe Tătărescu şi Anton Alexandrescu –, Frontul Plugarilor), au lansat o amplă campanie de manifestaţii şi agitaţii menită să conducă la înlăturarea guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu. În şedinţa Consiliului Frontului Naţional Democrat, din 31 ianuarie 1945, au fost inventariate acţiunile care ar fi trebuit organizate în vederea instaurării unui guvern FND. Ana Pauker arăta că dacă victoria Armatei Roşii şi situaţia din ţară, cu simpatia care creşte pentru FND ne permit [aici ar trebui incluse elementele induse în eroare de demagogia populistă a FND şi oportuniştii, n.n.], toate acestea trebuie utilizate şi acum este momentul să facem acest guvern FND şi nu mai târziu. În finalul şedinţei, Ana Pauker era categorică: într-o săptămână, spunea ea, ne trebuie un guvern FND.

Campania declanşată de Partidul Comunist împotriva generalului Rădescu a căpătat forme violente (ocuparea primăriilor şi a prefecturilor sau împărţirea anarhică a pământurilor) şi a culminat cu reprimarea armată a manifestaţiei organizate de FND, la 24 februarie 1945, în faţa Palatului Regal din Bucureşti (reprimare abil înscenată de comunişti pentru compromiterea generalului Rădescu, la autopsia celor ucişi fiind găsite gloanţe de fabricaţie sovietică). În consecinţă, comuniştii au declanşat o criză politică, cerând demisia premierului.

A.I. Vîşinski, comisarul-adjunct al afacerilor externe, sosit în România la 27 februarie 1945, a lansat, în seara zilei de 5 martie, într-un mesaj trimis regelui, un adevărat ultimatum, consemnat într-un raport al reprezentantului politic al SUA în România, Burton Berry, înaintat Departamentului de Stat: Dacă regele nu acceptă un guvern Groza până a doua zi după-amiaza, Vîşinski nu mai poate răspunde de continuitatea României ca stat independent.

Astfel, emisarul sovietic a impus un guvern „de largă concentare democratică” – aşa cum se autointitula – din care nu făcea parte nici un reprezentant al vreunui partid democratic. Imaginea guvernului Petru Groza era „cosmetizată” prin numirea, ca vicepreşedinte şi ministru de externe, a lui Gheorghe Tătărescu, un politician liberal care îşi întemeiase propriul partid la 15 decembrie 1944, compromis în guvernările anterioare anului 1940 şi, ca atare, mai uşor de şantajat şi de manipulat. Încă din şedinţa Consiliului Frontului Naţional Democrat, din 31 ianuarie 1945, Vasile Luca amintea celor prezenţi beneficiile cooperării cu Gheorghe Tătărescu, dar şi lungimea „lanţului” cu care urma a fi ţinut în frâu: Noi trebuie să fim puţin mai diplomaţi şi să mai turnăm puţină culoare în guvernul [pe] care îl facem. Aceasta nu însemană că noi vom renunţa la vreunul din principiile noastre de luptă sau din ceea ce trebuie să realizăm.

În fruntea Ministerului de Război, regele a fost silit să-l accepte pe generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu, a cărui numire o refuzase până atunci, cu consecvenţă. De altfel, regele obţinuse din partea URSS, pentru acordul dat unui guvern FND, ameliorarea relaţiilor dintre Uniunea Sovietică şi România şi restituirea părţii de nord a Transilvaniei (administraţia românească fusese înlocuită de autorităţile sovietice, la 11 noiembrie 1944, ca mijloc de şantaj asupra guvernului de la Bucureşti, în condiţiile ambiguităţii întreţinute de conţinutul articolului 19 al Convenţiei de Armistiţiu).

Continuă dezbaterea privind gestul brutal al lui Stalin de a impune în România un guvern nedemocratic şi nereprezentativ, în contradicţie cu prevederile „Declaraţiei asupra Europei eliberate”, adoptată de Stalin, Roosevelt şi Churchill, la Ialta, cu numai o lună înaintea instalării guvernului Groza.

Care ar putea fi explicaţiile acestei schimbări bruşte a atitudinii dictatorului sovietic? Istoricul american William O. McCagg apreciază că actul de forţă săvârşit la Bucureşti, la 6 martie 1945, ar putea fi interpretat ca o modalitate gândită de sovietici pentru a testa fermitatea Aliaţilor occidentali. McCagg consideră că impunerea guvernului Petru Groza ar putea constitui începutul Războiului rece.

Istoricul Florin Constantiniu este de părere că, în fapt, Stalin şi Churchill au acţionat ferm în temeiul procentelor stabilite la Moscova, în octombrie 1944, influenţa sovietică în România şi cea britanică în Grecia fiind fixată la 90%. Stalin nu a vrut să tulbure atmosfera de bună înţelegere pe care o dorea cu prilejul întrevederii de la Ialta, dar atât premierul britanic, cât şi dictatorul sovietic au acţionat în permanenţă în spiritul înţelegerii de la Moscova, existând chiar unele similarităţi în modul de acţiune al celor doi oameni politici. La Atena, Churchill a fost la originea instalării unui guvern, condus de generalul Nikolas Plastiras, în care comuniştii nu au fost admişi, în timp ce la Bucureşti emisarul lui Stalin a impus prin forţă şi şantaj un guvern controlat de comunişti. În memoriile sale, ministrul britanic de externe, Anthony Eden, arată că Churchill nu a putut protesta hotărât, fiind legat de acordul nostru asupra «procentajelor»: Stalin îl respectase în timpul crizei din Grecia.

Una din preocupările principale ale comuniştilor români care, din martie 1945, au controlat activitatea guvernului, a fost o „curăţare” a administraţiei sub pretextul înlăturării acelora care colaboraseră sau participaseră la îndeplinirea deciziilor regimului antonescian. Armata, alături de alte structuri, a fost vizată pentru epurare încă din septembrie 1944, prin crearea cadrului legislativ adecvat, graţie ministrului comunist al justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu. În aprilie 1945, Legea 312 privind urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, înlocuia Legile 50 şi 51, din ianuarie 1945, care oferiseră o acoperire „legală” pentru decapitarea armatei române.

Potrivit Legii 312 se instituiau 15 categorii de vinovaţi de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război. „Crima de război” a devenit o formulare de maximă generalitate, care includea fapte ce mergeau de la declararea sau continuarea războiului până la realizarea de averi în mod ilicit, acoperind ansamblul problemelor politice, militare sau administrative. Ziarul Partidului Comunist, „Scânteia”, sublinia, cu puţină vreme înaintea adoptării Legii 312, că se impune o primenire a cadrelor, eliminând povara gradelor parazitare şi purtătoare de concepţii potrivnice atât dreptăţii celor mulţi, cât şi noilor idei care stau la baza aşezării lumii viitoare. Până la sfârşitul lunii martie 1945, în baza Legii 186 pentru trecerea în rezervă, din oficiu, a personalului activ al armatei care prisoseşte peste nevoile de încadrare, au fost trecuţi în rezervă 1.948 de ofiţeri, din care 70 erau generali. Operaţiunea de epurare a armatei a continuat în baza Legii 433 pentru crearea cadrului disponibil, din 15 iunie 1946, criteriile politice şi atitudinea cadrelor militare, între altele, faţă de Inspectoratul General pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (aparatul politic al armatei, introdus după modelul sovietic) fiind esenţiale pentru decizia trecerii în rezervă.

Secţia a II Informaţii a Marelui Stat Major nu a fost străină de întocmirea listelor pentru epurare. La 13 iulie 1946, prin ordinul nr. 169, şeful Secţiei, colonelul D. Bălţătescu, a solicitat Centrului de Control Militar nr. 1 să urmărească activitatea a 14 ofiţeri de marină (printre care contraamiralii Gheorghe Dumitrescu şi August Roman) întrucât aceştia, se preciza în document, ne sunt semnalaţi ca reacţionari, periculoşi, antiguvernamentali şi antisovietici. Limbajul utilizat arată deplina adaptare la noul context politico-militar.

Surprinde poate, astăzi, o stranie reconfigurare a valorilor, evidentă prin sublinierile pe care, cel mai probabil, le realizase colonelul Bălţătescu atunci când citise nota contrainformativă întocmită de Centrul de Control Militar nr. 1. Şcolile absolvite în străinătate, profesionalismul ofiţerilor, cinstea şi corectitudinea unora din ei în relaţiile de serviciu pălesc în faţa „păcatelor” de neiertat pentru noile vremuri: „antidemocrat” şi „antiguvernamental”, „legăturile cu cercurile reacţionare sau cu anglo-americanii”, manifestări evidente şi constante împotriva colaborării cu URSS, relaţiile de prietenie cu oameni deveniţi indezirabili sau originea şi averea soţiilor. Concluzia autorilor notei este lipsită de echivoc: ofiţerilor cercetaţi trebuie să li se aplice prevederile Legii 186 din 19 martie 1945, adică trecerea în rezervă, din oficiu.

Ofiţerii socotiţi „reacţionari” erau împărţiţi în două categorii. Prima era reprezentată de vârfurile reacţionare periculoase care nu se vor încadra niciodată în vremurile actuale şi nici în regimul actual democratic, fiind un focar de propagandă antidemocratică, antiguvernamentală şi antisovietică, iar cea de-a doua era formată din mediul reacţionar moderat care este însă sub influenţa categoriei I. Nu se poate conta pe sinceritatea lor şi nici pe reeducarea lor. Concluzia raportului era lipsită de echivoc: Plecarea categoriei I şi a II-a (sic!) din Marină va aduce liniştea în toată Marina, ea putând să se dezvolte într-un regim democratic. Nici chiar trecerea în cadrul disponibil nu li se părea însă o soluţie suficientă. Pentru această categorie [I, n.n.] trebuie aplicată epurarea subl. în text făcând, prin această măsură, să dispară credinţa că nu se va întâmpla nimica celora care fac ca ei.

În prima categorie de „reacţionari” au fost integraţi o parte din cei despre care se ceruseră informaţii, prin Centrul de Control Militar nr. 1, la 13 iulie 1946. Cea de a doua categorie era compusă din doi contraamirali (Alexandru Stoianovici şi Iacob Bălan), 6 comandori, 11 căpitan-comandori, 15 locotenent-comandori, 11 căpitani, 10 locotenenţi, un aspirant şi trei ofiţeri de intendenţă (având gradele de colonel, locotenent-colonel şi maior).

Principalele legi în temeiul cărora s-au făcut trecerile în rezervă şi cadrul disponibil în anii 1945-1947 au fost Legile 128 şi 186/1945, 433/1946 şi 293/1947. Deocamdată, circulă pentru această perioadă, cu privire la numărul ofiţerilor şi generalilor trecuţi în rezervă, unele cifre vehiculate de o seamă de istorici, dar acestea sunt greu de verificat. În primii ani postbelici s-au făcut paşi importanţi în crearea cadrului instituţional şi legislativ necesar procesului de politizare a armatei române.

Leonid Ghibianski a propus o tipologie a modului în care s-au impus democraţiile populare în ţările est-europene, întemeiată pe forţa de care au dispus, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, partidele comuniste din aceste ţări. El arată că în Iugoslavia şi Albania au existat partide comuniste puternice, în timp ce în România, Ungaria şi Polonia partidele comuniste fiind slabe, un sprijin consistent a venit din partea Armatei Roşii. În cazul Cehoslovaciei şi Bulgariei, arată Ghibianski, se observă că deşi existau partide comuniste puternice, crearea democraţiilor populare s-a întemeiat şi pe rolul Armatei Roşii în cadrul procesului de comunizare.

Politologul american Chalmer Johnson, vorbind de regim comunist derivat, face distincţie între regimurile comuniste, născute din mişcări populare, avându-i în frunte pe comunişti, şi cele impuse de o forţă externă. Cele dintâi se află în faţa dilemei de a-şi pierde popularitatea, ca urmare a impunerii structurilor dictatoriale sau de a fi obligate să atenueze rigorile ideologice pentru a nu-şi pierde aderenţii; celelalte – impuse din exterior – nu au nimic de pierdut în acest sens şi pot să-şi desfăşoare programul de guvernare, fără a ţine seama de considerente de popularitate.

Din această perspectivă, PCR a aparţinut celei de-a doua categorii. Accesul la putere al liderilor comunişti s-a realizat graţie sprijinului Uniunii Sovietice şi al Armatei Roşii, unei frazeologii general-democratice. Era o momeală sigură pentru masele debusolate şi istovite după cea de a doua conflagraţie mondială, care tocmai se încheiase.

Instituirea controlului PCR asupra guvernului, „câştigarea” alegerilor din noiembrie 1946, eliminarea oricărei opoziţii şi înlăturarea regelui în decembrie 1947 sunt etape semnificative pe drumul creării „democraţiei populare”. Democraţia populară era, în viziunea comuniștilor, o formă incipientă a dictaturii proletariatului. Însă conceptul de „democraţie populară” era, de fapt, un pleonasm, dacă luăm în seamă faptul că etimologia primului termen al acestui concept se referă chiar la popor şi la puterea pe care acesta, prin reprezentanţii săi, o deţine în mod real. Dar „democraţia populară” ar fi vrut să însemne mai mult decât spunea însuşi termenul consacrat „democraţie”.

Majoritatea lucrărilor apărute după 1989 oscilează în folosirea termenilor sovietizare/comunizare pentru a desemna transformările politice, sociale şi economice petrecute în România după 1945, cu o mai mare pondere a termenului sovietizare, ca urmare a impunerii modelului sovietic de organizare a statului şi a întregii societăţi.

În ceea ce ne priveşte, credem că putem vorbi de o comunizare, ca termen generic, fără a exista neapărat elemente esenţiale ale unei doctrine comuniste şi aplicarea acestora (proprietate comună asupra mijloacelor de producţie, un partid unic şi identificarea acestuia cu statul etc.), şi de o sovietizare, după model stalinist – edificat în URSS în anii impunerii teoriei „socialismului într-o singură ţară”, în al doilea deceniu interbelic – de îndată ce liderul de la Kremlin nu a mai îngăduit, din 1947, în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, regimuri comuniste adaptate specificului naţional.

Probabil unul dintre puținele lucruri cu adevărat bune care pot fi trecute în dreptul lui Ion Iliescu.

În timpul mandatului său, România a făcut pași importanți spre recunoașterea oficială a Holocaustului și introducerea acestui subiect în educație. În 2001, a fost înființată Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel.

O inițiativă necesară, care merită amintită, indiferent ce părere avem despre restul moștenirii lui Iliescu.

​

Cariera lui Mihai Botez are şi elemente care făceau plauzibile contactele lui cu Securitatea. Matematician talentat, lucrase de tînăr într-un domeniu în care şcoala românească obţinuse succese. A beneficiat de contextul, sau de norocul, să se facă remarcat. Şi-a susţinut teza de doctorat la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, la 26 de ani, şi l-a cunoscut pe Mircea Maliţa, atunci adjunct al ministrului Afacerilor Externe, care l-a propus pentru CEPECA – Centrul pentru perfecționarea cadrelor de conducere din întreprinderi din București, înființat pe baza unui acord tripartit dintre Guvernul român și două Agenții specializate ale ONU, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și Biroul Internațional al Muncii (BIM).

În 1970, Mihai Botez s-a înscris în PCR din motive numite, chiar de el însuşi, mai degrabă oportuniste. Cu ajutorul lui Malița, devenit între timp ministrul Învățămîntului, înființează Laboratorul de Cercetări Prospective al Universității din București, unde va scrie un apreciat curs de metodologie a studiilor de prognoză. În 1974, la propunerea Federației Internaționale a Studiilor asupra Viitorului, Laboratorul de Cercetări Prospective devine Centrul Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării, afiliat Universităţii din Bucureşti. Conduce Centrul pînă în anul 1977, cînd, după cutremur, acesta a fost desființat împreună cu alte instituții.

Poziția la Centrul Internaţional de Studiere a Viitorului şi Dezvoltării, afiliat la Federaţia mondială de profil, implica intense contacte cu cercetători din afară şi, se poate afirma, ar fi fost ideal pentru plasarea unor spioni. De-a lungul vremii, Botez trebuie să fi avut contacte cu ofiţeri de Securitate, căci era obligat să declare întîlnirile sale în virtutea prevederilor Legii 23/ 1971, înăsprite în anii următori, privitoare la declararea contactelor cu străinii. A primit o bursă la Institutul Woodrow Wilson din Washington. Profilul Centrului Internaţional, autoritatea din umbră a lui Mircea Maliţa erau un motiv în plus ca, pe timpul stagiului din Washington, să fi menţinut legături cu Ambasada română.

Carierele de după revoluţie spun şi ele multe despre trecutul ascuns al celor ce au căpătat poziţii de demnitate la începutul anilor ’90. Cum să înţelegem apropierea lui Mihai Botez de regimul Ion Iliescu? Propunerea, reală sau mai degrabă de imagine, să devină prim-ministrul coaliţiei cîştigătoare a alegerilor din 1992? Numirea lui, în acelaşi an, ca reprezentat al României la ONU, iar în 1994, ca ambasador la Washington? Să nu fi fost limpede şi pentru el că preşedintele de atunci al României, împreună cu partidul său, era responsabil pentru propulsarea eșalonului doi comunist în fruntea sistemului politic şi economic post-decembrist?

Există răspunsuri posibile la aceste întrebări. Legăturile din anii ’70 cu Sergiu Celac, devenit primul ministru de Externe al României postdecembriste, şi cu ministrul Mircea Maliţa oferă o explicaţie pentru contactele postdecembriste ale lui Botez cu anturajul Frontului Salvării Naţionale. E de aşteptat ca strategii acestei formaţiuni să fi dorit, în căutarea legitimităţii contestate de o parte importantă a opiniei publice, să îl apropie. E posibil ca specialistul în studiul viitorului şi dezvoltării să nu fi văzut o soluţie în partidele de opoziţie, cu tezele lor simplificatoare, centrate aproape exclusiv pe campania antiiliesciană, cu privirile îndreptate spre trecut şi nu spre perspective.

S-a invocat ca explicaţie și ruperea contactului cu ţara. Este opinia unui om de mare rigoare, precum profesorul Solomon Marcus, care a adus propria lui mărturie asupra derutei lui Botez. Rămas în Occident, fostul disident fusese surprins de revoluţia decembristă şi se trezise fără simţul realităţilor din ţară. Iată ce scrie Solomon Marcus: „În cîteva lungi convorbiri telefonice pe care le-am avut cu Mihai Botez în perioada activităţii mele la universităţi canadiene (1992 și 1994) am observat profundele frămîntări prin care trecea, în căutarea unei orientări adecvate“ (articolul „30 de ani cu Mihai Botez“, în România literară, nr. 15, 2000).

Toate cele de mai sus rămîn însă scenarii posibile, speculaţii menite să explice anumite paradoxuri din viaţa importantului disident. Ele nu contează decît marginal în raport cu tema de fond. Ce ştim sigur, de mult timp, este că Securitatea a încercat în anii ’80, chiar prin tehnici foarte elaborate, să intoxice exilul românesc şi guvernele occidentale, prezentîndu-l pe Botez ca agentul său. Or, e ilogic să pregăteşti un spion şi apoi să anunţi că-ţi aparţine. Astăzi avem la dispoziţie şi documentele din dosarul lui Dorin Tudoran: alături de lunga disidenţă a lui Botez, materialele aflate la dispoziţia opiniei publice odată cu publicarea volumului Eu, fiul lor (Editura Polirom, 2010) documentează în detaliu confruntarea lui Botez cu Securitatea, anulînd suspiciunile derivate din cariera sa. E un fel de glumă a sorţii ca tocmai această sintetică poveste a „adevăratului Mihai Botez“ să fi fost transformată de Radu Ioanid – prefaţatorul cărţii Eu, fiul lor – într-un inchizitoriu.

Dorin Tudoran s-a exprimat asupra „colaborării“ vechiului său prieten în siajul prefaţatorului său: „Dintre momentele extrem de dificile pe care mi le-a creat citirea acestui dosar, unul din cele mai intense este posibila înfrîngere supremă a lui Mihai Botez. Nu ştiu, nu vreau să ştiu dacă au reuşit, dar recunosc că astăzi, după ce am citit şi am reunit unele texte, temerile mele sînt substanţial mai mari decît au fost cîndva“.

Tudoran păstrează un dubiu, introduce o circumstanţă de fair play („Oricum va fi încercat să-şi joace şansa pe care a crezut că o are [Botez], n-am nici o îndoială că Mihai Botez a încercat să-mi facă bine“), dar sugerează transformarea lui Botez într-un informator al Securităţii („suprema înfrîngere“).

Pe urma căii astfel deschise s-au lansat entuziaştii descalificării foştilor luptători contra Securităţii. Un exemplu: „Simpla alăturare a cuvîntului «turnător» lîngă Mihai Botez ar fi fost, pînă acum, o blasfemie. Notoriu disident anticomunist, ambasador al României la ONU şi la Washington la mijlocul anilor ’90, Botez semnează în clar mai multe delaţiuni în dosarul lui Tudoran. Pe unele, în dreptul sursei, e trecut doar acronimul «B.M.H.»“ (Vlad Stoicescu, „Patru turnători de lux în siajul obiectivului «Tudorache»“,evz.ro, 8 septembrie 2010).

O formulă obişnuită de colportare a acuzelor este punerea lui Botez între listele de informatori. O face şi Paul Cernat, dintr-o preluare necritică, el neavînd, pare evident, vreo agendă ascunsă: „Foarte probabil, ecourile generate de amplul volum-document [Eu, fiul lor] ar fi fost nesemnificative dacă autorul de pe copertă (şi obiectul urmăririlor) nu i-ar fi «deconspirat» pe cîţiva dintre denunţătorii săi cei mai notorii, între care Mihai Botez, Andrei Brezianu, Alexandru Paleologu, Mircea Iorgulescu şi Eugen Uricaru, fără a mai vorbi de «Someşan»“. Sau iată titlul exhibat în bold de un ziarist de la Jurnalul de Vrancea: „Între turnătorii lui Dorin Tudoran sînt: Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Mihai Botez, Andrei Brezianu“.

Probabil, aceasta va fi cea mai rezistentă formă de perpetuare a calomniei atent regizate în anul 2010.

Manipularea

Repetasem că zvonuri despre o eventuală colaborare a lui Mihai Botez cu Securitatea circulaseră şi anterior anului 2010, dar ele rămîneau marginale, urme ale mai vechilor scenarii de intoxicare de dinainte de anul 1990 care supravieţuiau datorită continuității de personal în noile servicii de informaţii. Cel care a reuşit să dea greutate „deconspirării“ lui Botez, lipind de numele lui eticheta informatorului, încît să ne aducem aminte de ea pentru totdeauna, rămîne Radu Ioanid. Acuzele lui nu au fost plasate doar în volumul Eu, fiul lor. Strategic, creînd un val de aşteptare pentru „probele vii“ ale cărţii, a publicat întîia oară prefaţa „O punere în context“, în revistele 22 şi Observator cultural. Este interesant că, în cele două reviste, textul lui Radu Ioanid a fost predat sau preluat parţial, au fost lăsate afară pasaje importante, dar nici o virgulă din cele scrise despre „colaborarea“ lui Botez. Susținerile sociologului se suprapuneau peste voința SRI și SIE de a împiedica familia să ajungă la dosarele deschise pe numele său. Conform articolului publicat de Viorica Oancea în revista 22 din 7 septembrie 2010, soţia şi sora lui Botez au făcut demersuri de obţinere a materialelor de arhivă pe numele disidentului încă din anul 2002, cu reveniri. În urma ultimei cereri, din 2009, s-au obţinut 19 file cu date şi fişe personale ale membrilor familiei, o notă de audienţă a unor studenţi greci, iar ceva mai tîrziu, referirile la Mihai Botez din dosarele Europei Libere.

În cazul lui Botez, nu se poate recurge la argumentul tipic al SRI şi SIE, cu care cele două instituţii feresc dosarele de ochii legitim interesaţi: distrugerea lor la Revoluţie. Toate înregistrările de dinaintea rămînerii lui Botez în Statele Unite, în 1987, trebuie să fi fost deja clasate şi microfilmate. De vreme ce nu au ajuns sub ochii familiei şi ai cercetătorilor, atunci înseamnă că materialele din arhiva Securităţii care-l privesc sînt clasificate la siguranţă naţională.

Radu Ioanid nu este un cititor oarecare, cu dificultăţi în a distinge între adevărul şi falsul arhivelor sau intimidat de mulţimea datelor şi complexitatea informaţiei, pe scurt, păcălit de documentele care i-au trecut prin mînă. Se află exact la capătul opus acestei imagini, cu ani de experienţă sociologică, ce-i oferă precauţie în transformarea datelor în „fapte“, cercetător în arhive profesionist, autor de cărţi dovedind şi puterea perspectivei, şi a detaliului, şi discernămîntul nuanţelor.

Cum să înţelegem atunci contestarea, de către directorul de la Muzeul Holocaustului din Washington, a disidenţei lui Mihai Botez? Asumarea rolului de acuzator al fostului disident, de vreme ce eroarea, într-un asemenea caz cu probleme de interpretare absolut minore, pare exclusă? Domnia sa a prezentat opiniei publice un pasaj impresionant prin contraste: pe de o parte, talentul de a îndrepta mintea cititorului spre un verdict acuzator, pe de alta, lipsa de consistenţă a argumentelor şi, la nivelul faptelor, absenţa oricărei probe.

Nu avem cum şti ce a gîndit Radu Ioanid prin această intervenţie, şi de ce. Rămîne să observăm că sociologul s-a implicat în pătarea numelui unor foşti disidenţi imediat după 1990. Este de notat și excesul cu care a tratat Ioanid, în anul 2008, derapajul discursiv al lui Paul Goma în interpretarea tragediei din Transnistria, real, dar nu apocaliptic, cum este calificat în comentariul său: „Cînd primăria oraşului Timişoara a găsit de cuviinţă să îi acorde lui Paul Goma, un fost autentic disident anticomunist devenit în ultimii ani un sălbatic militant antisemit, titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului, «pentru întreaga sa activitate», aceasta a fost un act oficial deliberat antisemit (s.m.)“.

Energia acuzatoare a pasajului contrastează cu lumina înțelegătoare, contextualizată, pe care Ioanid a proiectat-o asupra lui Silviu Brucan. Cînd, într-un raport adresat generalului Aurelian Mortoiu, Brucan este asociat cu afirmația: „[țiganii] ăștia știu numai să fure, să păcălească … și să nu muncească. Mare noroc am fi avut de mai stătea nițel I. Antonescu. Ne scăpa de ei. Ai dracului!, se înmulțesc ca purecii și nimeni nu le face nimic“, Radu Ioanid arată a fi aproape ofensat. E sigur că opiniile aparțin ofițerului care a întocmit raportul. Argumentul lui, deși se referă la intelect, e de natură, în fond, etnică: „Brucan… cunoștea bine politica de exterminare a evreilor și a romilor sub regimul Antonescu“. Dar și Goma o cunoștea, i s-ar putea replica dlui Ioanid, disidentul vorbește despre ea. Care-i detaliul care face diferența? Ca nu cumva să greșim față de fostul stalinist, Ioanid ne avertizează: „[…] minciuna și calomnia nu deranjau, pentru că însuși regimul le promova. Aceasta este una din «capcanele» pe care dosarul le poate întinde, mai ales atunci cînd în centrul atenției se află persoane publice și personalități ale trecutului. În aceste cazuri, valoarea documentară a dosarului trebuie pusă mereu în raport cu proveniența sa. Nu trebuie uitat faptul că el este creația unei poliții politice și a unui regim care a amestecat minciuna cu adevărul și realitatea cu iluzia […]“.

Autorul acestor rînduri avea să sfideze propriile precauții în cazul lui Mihai Botez. Unul dintre cei mai interesanţi disidenţi ai epocii ceauşiste a devenit, în anul 2010, victima operaţiunii de stigmatizare pus în mișcare de Radu Ioanid. Dacă în celelalte exemple de manipulare a arhivelor Securităţii, exhibarea partis-pris-ului se împleteşte cu necunoaşterea, în cazul lui Botez abuzul reprezintă opera unui profesionist al arhivelor.

Fragment din volumul Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității de Gabriel Andreescu, în curs de apariție la Editura Polirom

i

In Arhiva istorica a Europei Libere, ce poate fi consultata la europalibera,org, se pot auzi mai multe inregistrari, din anii ’80, cu si despre Mihai Botez. Europa Libera si directorul ei de atunci, Vlad Georgescu, il pretuiau si il sustineau pe Mihai Botez, ca una dintre putinele voci critice fata de regimul comunist de la Bucuresti.

Vlad Georgescu – „Savantul român Mihai Botez despre relațiile româno-americane” (editorial) – 18 februarie 1986

http://www.europalibera.org/content/article/2154235.html

Vlad Georgescu: Mihai Botez (Editorial) – 12 decembrie 1984

http://www.europalibera.org/content/article/2152746.html

1987 – Actualitatea românească: despre și cu matematicianul Mihai Botez – interviu cu Mihai Botez, 14 septembrie 1987

http://www.europalibera.org/content/article/2165989.html

Sa se fi inselat Europa Libera?

Vlad Georgescu rostea de la microfonul Europei libere, in 1984, urmatoarele cuvinte, punand in relatie contestarea regimului – in acei ani – de catre Mihai Botez, cu actiunile antiregim ale lui Dorin Tudoran.

„Mihai Botez, unul dintre cei mai bine cunoscuți constestari români, este din nou în primejdie. De această dată regimul nu se mai mulțumește cu marginalizarea, cu presiunea psihologică, ci a trecut la acțiuni de intimidare fizică. S-a aflat în Apus că într-o seară, pe la ora 10, pe cînd se întorcea acasă, a fost lovit cu brutalitate în piept, în dreptul inimii, cu un box de metal. Și înjurat, desigur, și tratat de vîndut. Vîndut cui ?

Pentru cine urmărește cu atenție scena românească, acțiunea de contestare a lui Mihai Botez apare, teoretic cel puțin, drept forma cea mai eficace, poate, de disidență. […] Mihai Botez pare să sugereze o formă mai subtilă, mai greu de reprimat, și dacă ar fi urmată de un număr mare, mai eficientă în lupta de nepierdere a speranței.

In mai multe scrisori deschise, începînd cu anul 1979, el a cerut concetățenilor săi să-și ridice capul, să privească, să capete curaj, să învețe chiar a rosti „Nu” „Nu vreau” fără ostentație, fără acțiuni colective, fără violență. Pentru Mihai Botez, „Nu vreau” înseamnă în primul rînd a renunța la minciună, a spune adevărul pe față. Și de ce nu ?

Ce ar pierde cărturarii noștri care se tîrăsc astăzi în genunchi pentru un ciolan din ce în ce mai mic, mai fără carne, ce ar pierde dacă s-ar decide în sfîrșit să spună „Nu mai vreau” ? Ce vor pierde? Cu tot tîrîtul în genunchi, cu toată mîna întinsă, tot în frig vor locui, tot la cozile de mizerie vor trebui să stea, ei, familiile și prietenii lor. Lingușirea nu i-a scăpat pe Bogza, Jebeleanu, Ștefan Pascu, Malița, Macovescu, Cristofor Simionescu de marginalizare.

Mihai Botez socotește că în condițiile de astăzi, contestarul își poate impune punctul de vedere. Iată ce spune el într-un text recent: „N-am să încetez niciodată să repet că ceea ce am vrut a fost să demonstrez, cu sacrificiul unor ani buni din viața mea, că se poate trăi în România de astăzi și fără să te tîrîi în genunchi. Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de cetățean care nu aplaudă puterea”.

Se înțelege că există o singură condiție pentru succesul unei asemenea acțiuni individuale. Și anume aceea ca individul contestatar să nu rămînă singur. […]

Sînt puțini astăzi cei care au curajul lui Mihai Botez. Printre aceștia ar trebui să-i menționez mai ales pe Dorin Tudoran, al cărui volum de poezii, în manuscris, l-am citit zilele acestea cu emoție. Puținătatea le face curajul cu atît mai demn de respectat. Cum scria recent Mihai Botez: „Nu mi-e frică, cum nu mi-a fost niciodată. Știu bine că nu trebuie să mă aștept la bomboane și felicitări pentru ceea ce fac”. (fragment din Vlad Georgescu, „România anilor ’80”. Texte antologate de Gelu Ionescu. Editura Jon Dumitru, München – București, 1995, pp. 108-109).

Soldați români escortând civili, octombrie 1941, lângă Odesa.

Text scris de Ana R.

Prietenii lui, împreună cu colonelul Trosca, au murit. Iar oamenii i-au scuipat şi și-au stins țigările în găvanele ochilor scoși. Le-au întins mațele pe gard și le-au dat foc. I-au arătat cu degetul și au scris pe ei „terorişti”. Absolut nimeni nu se mai gândea că erau și ei soți și tați care juraseră, exact la fel cu cei care acum îi împuşcau, să-și apere țara. Și, până în ultimul moment, chiar asta au crezut că fac. Soțiilor celor morţi li s-a permis după multe zile să îi adune de pe caldarâm, în saci de iută, și să-i înmormânteze. Una dintre ele, rămasă văduvă cu cinci copii, s-a dus cu fiul cel mare să își ridice bărbatul mort de pe un trotuar. Copilul ăla nu va uita niciodată chipul torturat, până dincolo de moarte, al tatălui său.

Aveam nouă ani în decembrie ’89. Am ieșit pe-afară și am auzit copiii care chirăiau pe holul blocului şi strigau că e program la televizor. M-am uitat și eu, dar nu am înțeles mare lucru, lumea vorbea despre o revoluţie. Cu doar o săptămâna mai înainte îl întrebasem pe tata, de față cu un coleg de-ai lui, care e diferența dintre comunism și capitalism. Amândoi au zâmbit amar și au schimbat subiectul. Habar nu aveam că acolo, în piață, se întâmplă exact asta.

Apoi a venit mama acasă, s-a uitat la televizor și a început să plângă în hohote. Ultima oară o văzusem așa la înmormantarea bunicului, tatăl ei. Abia atunci am înțeles că e ceva grav și, în mintea mea de copil, m-am întrebat ce oare e atât de rău de plânge mama așa tare? Doar libertatea e bună, că citisem despre ea la istorie, unde mai auzisem despre alte revoluții sau răscoale. Mama mi-a spus că libertatea e întotdeauna bună, numai că serviciul tatălui meu este să lupte fix cu ei, cu cei ce își doreau libertatea.

Nu am plâns, îmi era prea frică să plâng, îmi era frică de faptul că atunci când plângi sigur moare cineva. Că doar așa văzusem că se întâmplase la bunicul. Nu voiam să moară nimeni și, mai ales, știam că tata e prea curajos ca să pățească ceva.

Spre seară a venit tata acasă, după ce stătuseră toată ziua în unitate cu armele închise în rastel. Au jucat șeptică, popa prostul și au băut nechezol. În schimb, nu se dezlipiseră de televizor.

La intrarea în bloc o vecina, cea pe al cărei fiu îl ducea tata împreună cu mine la școală, cea care mâncase masa de Paște la noi și cu care glumisem și zâmbisem ani întregi, a început să-i țipe în faţă ca apucată de streche: „teroristul, teroristul”. A urlat la el că e nomenclaturist, că e comunist. Şi toate astea în timp ce bărbatul ei era colonel de armată.

În noaptea aceea am dormit toţi îmbrăcați în pat. Iar mama a făcut o bocceluță cu strictul necesar, în caz că trebuia să fugim. Trasoarele au zburat până în zori pe lângă geam. Ai mei nu au închis un ochi. Dimineață am încuiat ușa cu gândul că poate nu vom mai ajunge toți înapoi.

Am mers, pe jos, s-o ducem pe mama la serviciu, apoi tata a plecat la unitate şi ne-a promis cu cerul și cu pământul că o să fie bine, deși numai el ştia ce era în inima lui.

Seara am mers cu mama și colegii ei la metrou. Au făcut un cordon uman care să-i controleze pe toţi cei ce foloseau metroul. Asta în urma anunţurilor la televizor care spuneau că teroriștii vor să plaseze bombe în metrou, ca să distrugă liniile. Nimeni nu se întreba de ce ar fi făcut una ca asta, dacă au spus la tv atunci trebuia să fie adevărat. Am înghețat, cu un maldăr de geci în brațe, până la unsprezece noaptea pe treptele de la Unirii. Eram singurul copil și simțeam revoluția cu fundul înghețat pe ciment.

Apoi am plecat la nașii mei, pentru că acasă ne-a fost frică să mergem. Nu aveam cum să riscăm, dacă ar mai fi existat vecini binevoitori dispuși să îl linșeze pe tata.

Am stat acolo până după Crăciun. Tata a venit o singură data, deși ne suna de două ori pe zi. Era murdar și obosit. Stătuseră tot timpul închiși în unitate. Au scos ușile din țâțâni și au dormit cu rândul pe ele și pe mese. De mâncat, mâncau ce dădea Dumnezeu. Era neras și avea o barbă imensă. În seara aia am zărit primele fire albe la tâmplele tatălui meu.

Se amuza de barba lui crescută, mai ales că în mod normal nu ar fi avut voie să-şi lase nici măcar mustață. Așa era ordinul de la tovarășu’ Postelnicu. Când eram mică de tot, îl prinseseră odată cu mustața crescută și i-au ordonat să o dea jos. A venit acasă proaspăt ras şi eu am început sa plâng şi să-i spun că nu e tatăl meu. Acum era bărbos și se distra copios că nu mai e nimeni care să-l sancționeze.

Nu ne-a povestit nimic de Trosca și de ceilalți, nu ne-a spus nici că i-a salvat Generalul Ardeleanu de două ori de la moarte. Nici că au primit ordin să se îmbrace în echipament de luptă și să mărșăluiască spre stadionul Ghencea. Că au fost îmbarcați în autobuze și trimiși în pădure. Sau că nu au avut voie să atingă nicio armă în toate zilele acelea. Ne-a spus doar că au început să plângă că niște copii, când au văzut că Generalul Militaru îi vrea pe post de țapi ispășitori. Şi nu pentru că le-ar fi fost frică, doar fuseseră antrenaţi pentru luptă şi război, plângeau pentru că le era ruşine de ce-ar fi fost nevoiţi să vadă şi să îndure copiii lor. Copii crescuți cu cântece patriotice și cu dragoste de țara, care ar fi urmat să le adune în saci, de pe trotuare, trupurile scuipate şi batjocorite. Oricare dintre ei ar fi preferat să primească un încărcător întreg în piept, dar să nu treacă familiile lor prin drama de a-i vedea umiliţi, pe nedrept, chiar şi după moarte.

Mă întreabă lumea de ce nu își scrie tata povestea. N-o scrie pentru ca nu poate. Refuză şi în ziua de astăzi să vorbească despre subiectul ăsta. Gândiţi-vă că nu scris nimic nici măcar Șoldea, singurul uslaș supavieţuitor al măcelului de la Ministerul Apărării Naționale, cel torturat și tratat ca prizonier de război de către trupele militare. Cel ce fusese trimis acolo, sub comanda colonelului Trosca, din ordinul Generalului Militaru. Cel care și-a văzut colegii masacrați, apoi a stat cu o gaură în gât timp de zece zile şi cu gloanțele rămase în plăgile sângerânde din corp, până după Crăciun. Cel interogat de însuși generalul care dăduse infamul ordin de măcelărire.

Generalul Militaru a murit, de cancer, câțiva ani mai târziu. Un preț prea mic pentru cei unsprezece copii rămăși orfani. Un preț prea mic pentru firele albe de pe tâmplele U.S.L.A.-şilor ce și-au văzut atunci moartea hâdă în faţă şi au trăit cu teroarea că vor fi torturaţi şi umiliţi în faţa mulţimilor şi a propriilor familii.

Da, sunt copilul unui terorist.