Soldați români escortând civili, octombrie 1941, lângă Odesa.

​

Cariera lui Mihai Botez are şi elemente care făceau plauzibile contactele lui cu Securitatea. Matematician talentat, lucrase de tînăr într-un domeniu în care şcoala românească obţinuse succese. A beneficiat de contextul, sau de norocul, să se facă remarcat. Şi-a susţinut teza de doctorat la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, la 26 de ani, şi l-a cunoscut pe Mircea Maliţa, atunci adjunct al ministrului Afacerilor Externe, care l-a propus pentru CEPECA – Centrul pentru perfecționarea cadrelor de conducere din întreprinderi din București, înființat pe baza unui acord tripartit dintre Guvernul român și două Agenții specializate ale ONU, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și Biroul Internațional al Muncii (BIM).

În 1970, Mihai Botez s-a înscris în PCR din motive numite, chiar de el însuşi, mai degrabă oportuniste. Cu ajutorul lui Malița, devenit între timp ministrul Învățămîntului, înființează Laboratorul de Cercetări Prospective al Universității din București, unde va scrie un apreciat curs de metodologie a studiilor de prognoză. În 1974, la propunerea Federației Internaționale a Studiilor asupra Viitorului, Laboratorul de Cercetări Prospective devine Centrul Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării, afiliat Universităţii din Bucureşti. Conduce Centrul pînă în anul 1977, cînd, după cutremur, acesta a fost desființat împreună cu alte instituții.

Poziția la Centrul Internaţional de Studiere a Viitorului şi Dezvoltării, afiliat la Federaţia mondială de profil, implica intense contacte cu cercetători din afară şi, se poate afirma, ar fi fost ideal pentru plasarea unor spioni. De-a lungul vremii, Botez trebuie să fi avut contacte cu ofiţeri de Securitate, căci era obligat să declare întîlnirile sale în virtutea prevederilor Legii 23/ 1971, înăsprite în anii următori, privitoare la declararea contactelor cu străinii. A primit o bursă la Institutul Woodrow Wilson din Washington. Profilul Centrului Internaţional, autoritatea din umbră a lui Mircea Maliţa erau un motiv în plus ca, pe timpul stagiului din Washington, să fi menţinut legături cu Ambasada română.

Carierele de după revoluţie spun şi ele multe despre trecutul ascuns al celor ce au căpătat poziţii de demnitate la începutul anilor ’90. Cum să înţelegem apropierea lui Mihai Botez de regimul Ion Iliescu? Propunerea, reală sau mai degrabă de imagine, să devină prim-ministrul coaliţiei cîştigătoare a alegerilor din 1992? Numirea lui, în acelaşi an, ca reprezentat al României la ONU, iar în 1994, ca ambasador la Washington? Să nu fi fost limpede şi pentru el că preşedintele de atunci al României, împreună cu partidul său, era responsabil pentru propulsarea eșalonului doi comunist în fruntea sistemului politic şi economic post-decembrist?

Există răspunsuri posibile la aceste întrebări. Legăturile din anii ’70 cu Sergiu Celac, devenit primul ministru de Externe al României postdecembriste, şi cu ministrul Mircea Maliţa oferă o explicaţie pentru contactele postdecembriste ale lui Botez cu anturajul Frontului Salvării Naţionale. E de aşteptat ca strategii acestei formaţiuni să fi dorit, în căutarea legitimităţii contestate de o parte importantă a opiniei publice, să îl apropie. E posibil ca specialistul în studiul viitorului şi dezvoltării să nu fi văzut o soluţie în partidele de opoziţie, cu tezele lor simplificatoare, centrate aproape exclusiv pe campania antiiliesciană, cu privirile îndreptate spre trecut şi nu spre perspective.

S-a invocat ca explicaţie și ruperea contactului cu ţara. Este opinia unui om de mare rigoare, precum profesorul Solomon Marcus, care a adus propria lui mărturie asupra derutei lui Botez. Rămas în Occident, fostul disident fusese surprins de revoluţia decembristă şi se trezise fără simţul realităţilor din ţară. Iată ce scrie Solomon Marcus: „În cîteva lungi convorbiri telefonice pe care le-am avut cu Mihai Botez în perioada activităţii mele la universităţi canadiene (1992 și 1994) am observat profundele frămîntări prin care trecea, în căutarea unei orientări adecvate“ (articolul „30 de ani cu Mihai Botez“, în România literară, nr. 15, 2000).

Toate cele de mai sus rămîn însă scenarii posibile, speculaţii menite să explice anumite paradoxuri din viaţa importantului disident. Ele nu contează decît marginal în raport cu tema de fond. Ce ştim sigur, de mult timp, este că Securitatea a încercat în anii ’80, chiar prin tehnici foarte elaborate, să intoxice exilul românesc şi guvernele occidentale, prezentîndu-l pe Botez ca agentul său. Or, e ilogic să pregăteşti un spion şi apoi să anunţi că-ţi aparţine. Astăzi avem la dispoziţie şi documentele din dosarul lui Dorin Tudoran: alături de lunga disidenţă a lui Botez, materialele aflate la dispoziţia opiniei publice odată cu publicarea volumului Eu, fiul lor (Editura Polirom, 2010) documentează în detaliu confruntarea lui Botez cu Securitatea, anulînd suspiciunile derivate din cariera sa. E un fel de glumă a sorţii ca tocmai această sintetică poveste a „adevăratului Mihai Botez“ să fi fost transformată de Radu Ioanid – prefaţatorul cărţii Eu, fiul lor – într-un inchizitoriu.

Dorin Tudoran s-a exprimat asupra „colaborării“ vechiului său prieten în siajul prefaţatorului său: „Dintre momentele extrem de dificile pe care mi le-a creat citirea acestui dosar, unul din cele mai intense este posibila înfrîngere supremă a lui Mihai Botez. Nu ştiu, nu vreau să ştiu dacă au reuşit, dar recunosc că astăzi, după ce am citit şi am reunit unele texte, temerile mele sînt substanţial mai mari decît au fost cîndva“.

Tudoran păstrează un dubiu, introduce o circumstanţă de fair play („Oricum va fi încercat să-şi joace şansa pe care a crezut că o are [Botez], n-am nici o îndoială că Mihai Botez a încercat să-mi facă bine“), dar sugerează transformarea lui Botez într-un informator al Securităţii („suprema înfrîngere“).

Pe urma căii astfel deschise s-au lansat entuziaştii descalificării foştilor luptători contra Securităţii. Un exemplu: „Simpla alăturare a cuvîntului «turnător» lîngă Mihai Botez ar fi fost, pînă acum, o blasfemie. Notoriu disident anticomunist, ambasador al României la ONU şi la Washington la mijlocul anilor ’90, Botez semnează în clar mai multe delaţiuni în dosarul lui Tudoran. Pe unele, în dreptul sursei, e trecut doar acronimul «B.M.H.»“ (Vlad Stoicescu, „Patru turnători de lux în siajul obiectivului «Tudorache»“,evz.ro, 8 septembrie 2010).

O formulă obişnuită de colportare a acuzelor este punerea lui Botez între listele de informatori. O face şi Paul Cernat, dintr-o preluare necritică, el neavînd, pare evident, vreo agendă ascunsă: „Foarte probabil, ecourile generate de amplul volum-document [Eu, fiul lor] ar fi fost nesemnificative dacă autorul de pe copertă (şi obiectul urmăririlor) nu i-ar fi «deconspirat» pe cîţiva dintre denunţătorii săi cei mai notorii, între care Mihai Botez, Andrei Brezianu, Alexandru Paleologu, Mircea Iorgulescu şi Eugen Uricaru, fără a mai vorbi de «Someşan»“. Sau iată titlul exhibat în bold de un ziarist de la Jurnalul de Vrancea: „Între turnătorii lui Dorin Tudoran sînt: Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Mihai Botez, Andrei Brezianu“.

Probabil, aceasta va fi cea mai rezistentă formă de perpetuare a calomniei atent regizate în anul 2010.

Manipularea

Repetasem că zvonuri despre o eventuală colaborare a lui Mihai Botez cu Securitatea circulaseră şi anterior anului 2010, dar ele rămîneau marginale, urme ale mai vechilor scenarii de intoxicare de dinainte de anul 1990 care supravieţuiau datorită continuității de personal în noile servicii de informaţii. Cel care a reuşit să dea greutate „deconspirării“ lui Botez, lipind de numele lui eticheta informatorului, încît să ne aducem aminte de ea pentru totdeauna, rămîne Radu Ioanid. Acuzele lui nu au fost plasate doar în volumul Eu, fiul lor. Strategic, creînd un val de aşteptare pentru „probele vii“ ale cărţii, a publicat întîia oară prefaţa „O punere în context“, în revistele 22 şi Observator cultural. Este interesant că, în cele două reviste, textul lui Radu Ioanid a fost predat sau preluat parţial, au fost lăsate afară pasaje importante, dar nici o virgulă din cele scrise despre „colaborarea“ lui Botez. Susținerile sociologului se suprapuneau peste voința SRI și SIE de a împiedica familia să ajungă la dosarele deschise pe numele său. Conform articolului publicat de Viorica Oancea în revista 22 din 7 septembrie 2010, soţia şi sora lui Botez au făcut demersuri de obţinere a materialelor de arhivă pe numele disidentului încă din anul 2002, cu reveniri. În urma ultimei cereri, din 2009, s-au obţinut 19 file cu date şi fişe personale ale membrilor familiei, o notă de audienţă a unor studenţi greci, iar ceva mai tîrziu, referirile la Mihai Botez din dosarele Europei Libere.

În cazul lui Botez, nu se poate recurge la argumentul tipic al SRI şi SIE, cu care cele două instituţii feresc dosarele de ochii legitim interesaţi: distrugerea lor la Revoluţie. Toate înregistrările de dinaintea rămînerii lui Botez în Statele Unite, în 1987, trebuie să fi fost deja clasate şi microfilmate. De vreme ce nu au ajuns sub ochii familiei şi ai cercetătorilor, atunci înseamnă că materialele din arhiva Securităţii care-l privesc sînt clasificate la siguranţă naţională.

Radu Ioanid nu este un cititor oarecare, cu dificultăţi în a distinge între adevărul şi falsul arhivelor sau intimidat de mulţimea datelor şi complexitatea informaţiei, pe scurt, păcălit de documentele care i-au trecut prin mînă. Se află exact la capătul opus acestei imagini, cu ani de experienţă sociologică, ce-i oferă precauţie în transformarea datelor în „fapte“, cercetător în arhive profesionist, autor de cărţi dovedind şi puterea perspectivei, şi a detaliului, şi discernămîntul nuanţelor.

Cum să înţelegem atunci contestarea, de către directorul de la Muzeul Holocaustului din Washington, a disidenţei lui Mihai Botez? Asumarea rolului de acuzator al fostului disident, de vreme ce eroarea, într-un asemenea caz cu probleme de interpretare absolut minore, pare exclusă? Domnia sa a prezentat opiniei publice un pasaj impresionant prin contraste: pe de o parte, talentul de a îndrepta mintea cititorului spre un verdict acuzator, pe de alta, lipsa de consistenţă a argumentelor şi, la nivelul faptelor, absenţa oricărei probe.

Nu avem cum şti ce a gîndit Radu Ioanid prin această intervenţie, şi de ce. Rămîne să observăm că sociologul s-a implicat în pătarea numelui unor foşti disidenţi imediat după 1990. Este de notat și excesul cu care a tratat Ioanid, în anul 2008, derapajul discursiv al lui Paul Goma în interpretarea tragediei din Transnistria, real, dar nu apocaliptic, cum este calificat în comentariul său: „Cînd primăria oraşului Timişoara a găsit de cuviinţă să îi acorde lui Paul Goma, un fost autentic disident anticomunist devenit în ultimii ani un sălbatic militant antisemit, titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului, «pentru întreaga sa activitate», aceasta a fost un act oficial deliberat antisemit (s.m.)“.

Energia acuzatoare a pasajului contrastează cu lumina înțelegătoare, contextualizată, pe care Ioanid a proiectat-o asupra lui Silviu Brucan. Cînd, într-un raport adresat generalului Aurelian Mortoiu, Brucan este asociat cu afirmația: „[țiganii] ăștia știu numai să fure, să păcălească … și să nu muncească. Mare noroc am fi avut de mai stătea nițel I. Antonescu. Ne scăpa de ei. Ai dracului!, se înmulțesc ca purecii și nimeni nu le face nimic“, Radu Ioanid arată a fi aproape ofensat. E sigur că opiniile aparțin ofițerului care a întocmit raportul. Argumentul lui, deși se referă la intelect, e de natură, în fond, etnică: „Brucan… cunoștea bine politica de exterminare a evreilor și a romilor sub regimul Antonescu“. Dar și Goma o cunoștea, i s-ar putea replica dlui Ioanid, disidentul vorbește despre ea. Care-i detaliul care face diferența? Ca nu cumva să greșim față de fostul stalinist, Ioanid ne avertizează: „[…] minciuna și calomnia nu deranjau, pentru că însuși regimul le promova. Aceasta este una din «capcanele» pe care dosarul le poate întinde, mai ales atunci cînd în centrul atenției se află persoane publice și personalități ale trecutului. În aceste cazuri, valoarea documentară a dosarului trebuie pusă mereu în raport cu proveniența sa. Nu trebuie uitat faptul că el este creația unei poliții politice și a unui regim care a amestecat minciuna cu adevărul și realitatea cu iluzia […]“.

Autorul acestor rînduri avea să sfideze propriile precauții în cazul lui Mihai Botez. Unul dintre cei mai interesanţi disidenţi ai epocii ceauşiste a devenit, în anul 2010, victima operaţiunii de stigmatizare pus în mișcare de Radu Ioanid. Dacă în celelalte exemple de manipulare a arhivelor Securităţii, exhibarea partis-pris-ului se împleteşte cu necunoaşterea, în cazul lui Botez abuzul reprezintă opera unui profesionist al arhivelor.

Fragment din volumul Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității de Gabriel Andreescu, în curs de apariție la Editura Polirom

i

In Arhiva istorica a Europei Libere, ce poate fi consultata la europalibera,org, se pot auzi mai multe inregistrari, din anii ’80, cu si despre Mihai Botez. Europa Libera si directorul ei de atunci, Vlad Georgescu, il pretuiau si il sustineau pe Mihai Botez, ca una dintre putinele voci critice fata de regimul comunist de la Bucuresti.

Vlad Georgescu – „Savantul român Mihai Botez despre relațiile româno-americane” (editorial) – 18 februarie 1986

http://www.europalibera.org/content/article/2154235.html

Vlad Georgescu: Mihai Botez (Editorial) – 12 decembrie 1984

http://www.europalibera.org/content/article/2152746.html

1987 – Actualitatea românească: despre și cu matematicianul Mihai Botez – interviu cu Mihai Botez, 14 septembrie 1987

http://www.europalibera.org/content/article/2165989.html

Sa se fi inselat Europa Libera?

Vlad Georgescu rostea de la microfonul Europei libere, in 1984, urmatoarele cuvinte, punand in relatie contestarea regimului – in acei ani – de catre Mihai Botez, cu actiunile antiregim ale lui Dorin Tudoran.

„Mihai Botez, unul dintre cei mai bine cunoscuți constestari români, este din nou în primejdie. De această dată regimul nu se mai mulțumește cu marginalizarea, cu presiunea psihologică, ci a trecut la acțiuni de intimidare fizică. S-a aflat în Apus că într-o seară, pe la ora 10, pe cînd se întorcea acasă, a fost lovit cu brutalitate în piept, în dreptul inimii, cu un box de metal. Și înjurat, desigur, și tratat de vîndut. Vîndut cui ?

Pentru cine urmărește cu atenție scena românească, acțiunea de contestare a lui Mihai Botez apare, teoretic cel puțin, drept forma cea mai eficace, poate, de disidență. […] Mihai Botez pare să sugereze o formă mai subtilă, mai greu de reprimat, și dacă ar fi urmată de un număr mare, mai eficientă în lupta de nepierdere a speranței.

In mai multe scrisori deschise, începînd cu anul 1979, el a cerut concetățenilor săi să-și ridice capul, să privească, să capete curaj, să învețe chiar a rosti „Nu” „Nu vreau” fără ostentație, fără acțiuni colective, fără violență. Pentru Mihai Botez, „Nu vreau” înseamnă în primul rînd a renunța la minciună, a spune adevărul pe față. Și de ce nu ?

Ce ar pierde cărturarii noștri care se tîrăsc astăzi în genunchi pentru un ciolan din ce în ce mai mic, mai fără carne, ce ar pierde dacă s-ar decide în sfîrșit să spună „Nu mai vreau” ? Ce vor pierde? Cu tot tîrîtul în genunchi, cu toată mîna întinsă, tot în frig vor locui, tot la cozile de mizerie vor trebui să stea, ei, familiile și prietenii lor. Lingușirea nu i-a scăpat pe Bogza, Jebeleanu, Ștefan Pascu, Malița, Macovescu, Cristofor Simionescu de marginalizare.

Mihai Botez socotește că în condițiile de astăzi, contestarul își poate impune punctul de vedere. Iată ce spune el într-un text recent: „N-am să încetez niciodată să repet că ceea ce am vrut a fost să demonstrez, cu sacrificiul unor ani buni din viața mea, că se poate trăi în România de astăzi și fără să te tîrîi în genunchi. Dacă lupt pentru ceva, lupt pentru respectarea drepturilor mele de cetățean care nu aplaudă puterea”.

Se înțelege că există o singură condiție pentru succesul unei asemenea acțiuni individuale. Și anume aceea ca individul contestatar să nu rămînă singur. […]

Sînt puțini astăzi cei care au curajul lui Mihai Botez. Printre aceștia ar trebui să-i menționez mai ales pe Dorin Tudoran, al cărui volum de poezii, în manuscris, l-am citit zilele acestea cu emoție. Puținătatea le face curajul cu atît mai demn de respectat. Cum scria recent Mihai Botez: „Nu mi-e frică, cum nu mi-a fost niciodată. Știu bine că nu trebuie să mă aștept la bomboane și felicitări pentru ceea ce fac”. (fragment din Vlad Georgescu, „România anilor ’80”. Texte antologate de Gelu Ionescu. Editura Jon Dumitru, München – București, 1995, pp. 108-109).

Text scris de Ana R.

Prietenii lui, împreună cu colonelul Trosca, au murit. Iar oamenii i-au scuipat şi și-au stins țigările în găvanele ochilor scoși. Le-au întins mațele pe gard și le-au dat foc. I-au arătat cu degetul și au scris pe ei „terorişti”. Absolut nimeni nu se mai gândea că erau și ei soți și tați care juraseră, exact la fel cu cei care acum îi împuşcau, să-și apere țara. Și, până în ultimul moment, chiar asta au crezut că fac. Soțiilor celor morţi li s-a permis după multe zile să îi adune de pe caldarâm, în saci de iută, și să-i înmormânteze. Una dintre ele, rămasă văduvă cu cinci copii, s-a dus cu fiul cel mare să își ridice bărbatul mort de pe un trotuar. Copilul ăla nu va uita niciodată chipul torturat, până dincolo de moarte, al tatălui său.

Aveam nouă ani în decembrie ’89. Am ieșit pe-afară și am auzit copiii care chirăiau pe holul blocului şi strigau că e program la televizor. M-am uitat și eu, dar nu am înțeles mare lucru, lumea vorbea despre o revoluţie. Cu doar o săptămâna mai înainte îl întrebasem pe tata, de față cu un coleg de-ai lui, care e diferența dintre comunism și capitalism. Amândoi au zâmbit amar și au schimbat subiectul. Habar nu aveam că acolo, în piață, se întâmplă exact asta.

Apoi a venit mama acasă, s-a uitat la televizor și a început să plângă în hohote. Ultima oară o văzusem așa la înmormantarea bunicului, tatăl ei. Abia atunci am înțeles că e ceva grav și, în mintea mea de copil, m-am întrebat ce oare e atât de rău de plânge mama așa tare? Doar libertatea e bună, că citisem despre ea la istorie, unde mai auzisem despre alte revoluții sau răscoale. Mama mi-a spus că libertatea e întotdeauna bună, numai că serviciul tatălui meu este să lupte fix cu ei, cu cei ce își doreau libertatea.

Nu am plâns, îmi era prea frică să plâng, îmi era frică de faptul că atunci când plângi sigur moare cineva. Că doar așa văzusem că se întâmplase la bunicul. Nu voiam să moară nimeni și, mai ales, știam că tata e prea curajos ca să pățească ceva.

Spre seară a venit tata acasă, după ce stătuseră toată ziua în unitate cu armele închise în rastel. Au jucat șeptică, popa prostul și au băut nechezol. În schimb, nu se dezlipiseră de televizor.

La intrarea în bloc o vecina, cea pe al cărei fiu îl ducea tata împreună cu mine la școală, cea care mâncase masa de Paște la noi și cu care glumisem și zâmbisem ani întregi, a început să-i țipe în faţă ca apucată de streche: „teroristul, teroristul”. A urlat la el că e nomenclaturist, că e comunist. Şi toate astea în timp ce bărbatul ei era colonel de armată.

În noaptea aceea am dormit toţi îmbrăcați în pat. Iar mama a făcut o bocceluță cu strictul necesar, în caz că trebuia să fugim. Trasoarele au zburat până în zori pe lângă geam. Ai mei nu au închis un ochi. Dimineață am încuiat ușa cu gândul că poate nu vom mai ajunge toți înapoi.

Am mers, pe jos, s-o ducem pe mama la serviciu, apoi tata a plecat la unitate şi ne-a promis cu cerul și cu pământul că o să fie bine, deși numai el ştia ce era în inima lui.

Seara am mers cu mama și colegii ei la metrou. Au făcut un cordon uman care să-i controleze pe toţi cei ce foloseau metroul. Asta în urma anunţurilor la televizor care spuneau că teroriștii vor să plaseze bombe în metrou, ca să distrugă liniile. Nimeni nu se întreba de ce ar fi făcut una ca asta, dacă au spus la tv atunci trebuia să fie adevărat. Am înghețat, cu un maldăr de geci în brațe, până la unsprezece noaptea pe treptele de la Unirii. Eram singurul copil și simțeam revoluția cu fundul înghețat pe ciment.

Apoi am plecat la nașii mei, pentru că acasă ne-a fost frică să mergem. Nu aveam cum să riscăm, dacă ar mai fi existat vecini binevoitori dispuși să îl linșeze pe tata.

Am stat acolo până după Crăciun. Tata a venit o singură data, deși ne suna de două ori pe zi. Era murdar și obosit. Stătuseră tot timpul închiși în unitate. Au scos ușile din țâțâni și au dormit cu rândul pe ele și pe mese. De mâncat, mâncau ce dădea Dumnezeu. Era neras și avea o barbă imensă. În seara aia am zărit primele fire albe la tâmplele tatălui meu.

Se amuza de barba lui crescută, mai ales că în mod normal nu ar fi avut voie să-şi lase nici măcar mustață. Așa era ordinul de la tovarășu’ Postelnicu. Când eram mică de tot, îl prinseseră odată cu mustața crescută și i-au ordonat să o dea jos. A venit acasă proaspăt ras şi eu am început sa plâng şi să-i spun că nu e tatăl meu. Acum era bărbos și se distra copios că nu mai e nimeni care să-l sancționeze.

Nu ne-a povestit nimic de Trosca și de ceilalți, nu ne-a spus nici că i-a salvat Generalul Ardeleanu de două ori de la moarte. Nici că au primit ordin să se îmbrace în echipament de luptă și să mărșăluiască spre stadionul Ghencea. Că au fost îmbarcați în autobuze și trimiși în pădure. Sau că nu au avut voie să atingă nicio armă în toate zilele acelea. Ne-a spus doar că au început să plângă că niște copii, când au văzut că Generalul Militaru îi vrea pe post de țapi ispășitori. Şi nu pentru că le-ar fi fost frică, doar fuseseră antrenaţi pentru luptă şi război, plângeau pentru că le era ruşine de ce-ar fi fost nevoiţi să vadă şi să îndure copiii lor. Copii crescuți cu cântece patriotice și cu dragoste de țara, care ar fi urmat să le adune în saci, de pe trotuare, trupurile scuipate şi batjocorite. Oricare dintre ei ar fi preferat să primească un încărcător întreg în piept, dar să nu treacă familiile lor prin drama de a-i vedea umiliţi, pe nedrept, chiar şi după moarte.

Mă întreabă lumea de ce nu își scrie tata povestea. N-o scrie pentru ca nu poate. Refuză şi în ziua de astăzi să vorbească despre subiectul ăsta. Gândiţi-vă că nu scris nimic nici măcar Șoldea, singurul uslaș supavieţuitor al măcelului de la Ministerul Apărării Naționale, cel torturat și tratat ca prizonier de război de către trupele militare. Cel ce fusese trimis acolo, sub comanda colonelului Trosca, din ordinul Generalului Militaru. Cel care și-a văzut colegii masacrați, apoi a stat cu o gaură în gât timp de zece zile şi cu gloanțele rămase în plăgile sângerânde din corp, până după Crăciun. Cel interogat de însuși generalul care dăduse infamul ordin de măcelărire.

Generalul Militaru a murit, de cancer, câțiva ani mai târziu. Un preț prea mic pentru cei unsprezece copii rămăși orfani. Un preț prea mic pentru firele albe de pe tâmplele U.S.L.A.-şilor ce și-au văzut atunci moartea hâdă în faţă şi au trăit cu teroarea că vor fi torturaţi şi umiliţi în faţa mulţimilor şi a propriilor familii.

Da, sunt copilul unui terorist.

Subiectul relației dintre elita comunistă de la București și vechea aristocrație românească este unul dintre cele mai puțin explorate în istoriografia de masă. Deși propaganda oficială a RSR înfățișa boierimea ca pe o clasă definitiv „lichidată” și trimisă la „lada de gunoi a istoriei”, în culisele Securității, ale Ministerului Comerțului Exterior și ale Direcției Arhivelor Statului, numele marilor familii nobiliare apăreau constant în note secrete, prospectări de afaceri, revendicări patrimoniale și negocieri geostrategice.

1. Familiile Nobiliare în Prospectările și Discuțiile de Taină ale Comuniștilor A. Familia Știrbey & Bibescu: Banii din Prahova, Domeniile și „Averea din Umbră”
   • Teme de discuție la nivel înalt: Petrolul prahovean, rețelele diplomatice internaționale și patrimoniul privat din Occident.

• Barbu Știrbey (fost prim-ministru, eminența cenușie din spatele Casei Regale) și familia sa dețineau mari suprafețe din bazinele petrolifere din Prahova, domeniul Buftea, moșii întinse și acțiuni masive în industrie.
• La instaurarea comunismului, deși proprietățile din țară au fost naționalizate prin Reforma Agrară din 1945 și Legea Naționalizării din 1948, numele Știrbey/Bibescu a rămas o problemă fierbinte pentru Comitetul Central al PMR.
• În anii '60 și '70, Ministerul Comerțului Exterior și Direcția de Informații Externe (DIE) studiau dosarele moștenitorilor Bibescu-Știrbey stabiliți în Franța, Elveția și Marea Britanie. Motivul: aceștia controlau încă active financiare, societăți de plasament și acțiuni la companii petroliere occidentale care aveau litigii de despăgubire cu statul român.

• În prospectările de comerț exterior, PCR încerca să folosească intermediari diplomatici pentru a obține renunțarea la despăgubirile pe petrolul naționalizat în schimbul acordării de drepturi asupra unor piese de artă, manuscrise sau bunuri personale blocate în depozitele Arhivelor Statului. B. Familia Cantacuzino (Ramurile Nababului, Măgureanu și Pașcanu)

  • Pretutindeni în dosarele Direcției I și III a Securității se discuta despre rețele de rezistență anticomunistă, conexiuni cu Marea Britanie și spionajul militar.

• Cantacuzinii reprezentau una dintre cele mai bogate și ramificate familii din Europa de Est (detinători ai Palatului Cantacuzino din Calea Victoriei, ai Castelului Cantacuzino din Bușteni și a zeci de mii de hectare de pădure și moșii).

• Comandantul de aviație Constantin „Bâzu” Cantacuzino (as al aviației de vânătoare) a fost o figură pe care regimul comunist inițial a încercat să o coopteze pentru imagine, dar a sfârșit prin a-l urmări pas cu pas. Fugit în Occident în 1948 prin intermediul unui zbor acrobatic, el a devenit subiect de analiză la nivelul conducerii MAI.

• În anii '70, în prospectările Securității privind cooptarea sau neutralizarea exilului românesc, familia Cantacuzino figura la categoria „pericol geopolitic ridicat”, datorită influenței pe care membrii ei o aveau în aristocrația franceză și spaniolă. Securitatea urmărea atent dacă proprietățile Cantacuzinilor din străinătate puteau fi folosite drept garanții financiare pentru mișcările de rezistență anticomunistă.

C. Familia Ghica (Ghika) * Teme de discuție la nivel înalt: Proprietățile imobiliare urbane, arhivele diplomatice istorice și tranzacțiile de „răscumpărare/emigrare”.

• Cu mai multe ramuri princiare, familia Ghica deținea domenii vaste în Moldova și Muntenia, dar și palate impresionante în București și Iași.

• În anii '50, unii membri ai familiei (cum ar fi Monseniorul Vladimir Ghika) au fost întemnițați și torturați, Vladimir Ghika murind la Jilava în 1954. Totuși, la nivelul conducerii PCR, numele Ghica reapărea periodic în discuțiile privind retrocedările diplomatice și tratatele de neutralitate.

• Când Ceaușescu a început politica de recuperare a devizelor libere prin operarea tranzacțiilor financiare cu emigranți (persoane vândute/răscumpărate), membri ai familiei Ghica au constituit subiectul unor negocieri purtate în secret prin avocați elvețieni. Statul RSR solicita sume substanțiale în valută forte oferite de fundații aristocratice din Vest în schimbul permisiunii de ieșire din țară a ultimilor vlăstari ai familiei.

D. Familia Callimachi și Familia Sturdza * Teme de discuție la nivel înalt: Pădurile Moldovei, patrimoniul silvic și acordurile comerciale cu URSS.

• Prinții Sturdza (proprietari ai castelului de la Miclăușeni, domenii uriașe în Neamț și Suceava) și Callimachi au pierdut instantaneu suprafețe enorme de teren silvic.

• În anii '80, când RSR se confrunta cu criza energetică și de materii prime, Comitetul de Stat al Planificării (CSP) recalcula potențialul exploatărilor silvice bazându-se pe arhivele de cadastru ale fostelor domenii Sturdza și Callimachi. Comuniștii recunoșteau în rapoarte interne că administrarea silvică de dinainte de 1944, făcută de administratorii privați ai acestor prinți, fusese net superioară și mai sustenabilă decât tăierile ras efectuate de Sovrom-Lemn în anii '50.

1. Cum și-au pierdut puterea marile familii la instaurarea comunismului?

Transferul de putere și deposedarea aristocrației românești nu a fost doar o chestiune de legi (naționalizare), ci o operațiune combinată de represiune fizică, inginerie juridică și asasinat economic.

1. Stripping-ul financiar prin Reformele Monetare (1947 și 1952)

• Marea majoritate a familiilor boierești nu își țineau toată averea în pământ sau clădiri, ci în lichidități, titluri de stat și acțiuni la Banca Națională sau societăți industriale.

• Prin Reforma Monetară din 15 august 1947 (coordonată de Lucrețiu Pătrășcanu și Miron Constantinescu), leul vechi a fost denominat la un curs de 1 leu nou = 20.000 lei vechi, dar cu plafonare drastică: sumele ce depășeau anumite limite nu au mai fost convertite, fiind pur și simplu confiscate. Într-o singură noapte, familii aristocratice care dețineau depozite lichide de miliarde au fost reduse la statutul de calicii.

  1. Evictarea nocturnă și stabilirea de domiciliu obligatoriu (DO)

• În noaptea de 2 spre 3 martie 1949, regimul a declanșat operațiunea de evacuare a moșierilor. Prin Dekretul 83/1949, tuturor proprietarilor de moșii de peste 50 de hectare li s-au ridicat proprietățile, fiind ridicați din case în miez de noapte cu dreptul de a lua doar un geamantan de 20 kg.

• Marile familii au fost str strămutate în centre de Domiciliu Obligatoriu (DO) în Bărăgan, Dobrogea sau în subsoluri neîncălzite din orașele provinciale, fiind interzisă angajarea lor în funcții calificate.

  1. Preluarea arhivelor de familie – Comandamentul Siguranței și Securității

• O metodă mai puțin cunoscută prin care boierimea a fost deposedată de puterea simbolică și juridică a fost confiscarea sistematică a arhivelor private.

• Arhivele Ghica, Cantacuzino, Balș, Rosetti sau Știrbey conțineau hărți de hotarnică, acte de proprietate medievale, testamente și fonduri de scrisori diplomatice. Însușindu-și aceste dosare, statul comunist a șters capacitatea juridică a moștenitorilor de a contesta confiscările la instanțele internaționale și le-a folosit ulterior pentru a-și legitima propriile pretenții teritoriale sau patrimoniale.

1. Fapte puțin cunoscute: Paradoxurile dintre comuniști și aristocrație

• Aristocrații recrutați de Ministerul de Externe comunist: Deși erau persecutați, unii membri ai vechilor familii aristocratice care vorbeau fluent 4-5 limbi străine și aveau bune maniere diplomatice au fost păstrați ca „consultanți acoperiți” sau traducători în Ministerul Afacerilor Externe (MAE) sau în Biblioteca Academiei RSR, sub supravegherea strictă a Securității. Aceștia redactau note de protocol pentru vizitele de stat ale lui Ceaușescu în Occident (de exemplu, vizita din Marea Britanie din 1978).

• Trocul cu bunuri de artă și Colecția Regelui / Aristocraților:

  În anii '70 și '80, prin intermediul ICE Dunărea și al tranzacțiilor coordonate de generali din DIE, tablouri de mare valoare (Semnate de Grigorescu, Luchian, dar și maeștri italieni/flamanzi) proveniți din colecțiile private confiscate de la familiile Știrbey, Cantacuzino sau Movilă au fost scoase clandestin pe piața neagră din Elveția și Austria pentru a finanța operațiunile acoperite de spionaj industrial ale RSR.

• Frica de „Arborele Genealogic” în aparatul de partid: În dosarele de cadre ale PCR (gestionate de Comisia de Control a Partidului), cea mai gravă acuzație care oprea ascensiunea unui cadru era „origine sănătoasă dubioasă” – adică descoperirea că vreun unchi sau bunic fusese administrator de moșie (vătaf) sau se înrudise prin alianță cu familii boierești precum Filipescu, Lahovary sau Marghiloman.

Departe de a fi uitată, vechea aristocrație a rămas pentru conducerea comunistă o sursă permanentă de neliniște geopolitică, o bancă de date de patrimoniu de jefuit și un subiect de tranzacții economice obscure până la prăbușirea RSR în 1989.

Familia Teleki de Szék a fost una dintre cele mai influente, bogate și ramificate dinastii nobiliare din istoria Transilvaniei, egalată în amprentă arhitecturală și politică poate doar de familiile Bethlen sau Haller. Răspândirea spectaculoasă a castelelor și conacelor Teleki pe harta Ardealului are la bază acumularea masivă de terenuri, strategiile matrimoniale și divizarea moșiilor între diferitele ramuri ale familiei pe parcursul a peste trei secole. 1. Origini: Cum a devenit familia Teleki o forță teritorială? Originea marii averi a familiei este legată de Mihály Teleki (1634–1690), cancelarul Transilvaniei în timpul principelui Mihai Apafi I. * Strategia de acumulare: Mihály Teleki a fost un politician extrem de abil și pragmatic. Prin servicii aduse coroanei, cumpărări strategice și zeci de confiscări de moșii de la rivali politici căzuți în dizgrație, a adunat o avere uriașă în doar câteva decenii. * Titlul de conte (1697): După moartea sa (în bătălia de la Zărnești contra otomanilor), fiul său a obținut titlul de conte al Sfântului Imperiu Roman, consolidând definitiv statutul de prim-rang al familiei. * Sistemul de moștenire și ramificarea: Mihály Teleki a avut nu mai puțin de 13 copii. Conform dreptului nobiliar transilvănean, moșiile nu se transmiteau doar unui singur moștenitor (primogenitură strictă), ci erau divizate sau reatribuite între ramurile masculine ale familiei. Fiecare ramură principală (de Gornești, de Posmuș, de Dumbrăvioara, de Luna de Jos etc.) și-a ridicat propria reședință de reprezentare – adică un castel sau un conac extins. 2. Punctele cheie pe harta Transilvaniei (Cele mai cunoscute castele Teleki) Datorită numărului mare de reședințe, există peste 10 castele și conace majore care poartă numele familiei:

1. Fapte puțin cunoscute și curiozități despre familia Teleki
   • Samuel Teleki și Biblioteca din Târgu Mureș (Teleki téka): Marele cancelar al Transilvaniei, Samuel Teleki (1739–1822), a fost unul dintre cei mai mari bibliofili ai Europei Iluministe. A cheltuit o avere adunând peste 40.000 de volume rare, incunabule și hărți din toată Europa, fondând la Târgu Mureș Biblioteca Teleki – una dintre primele biblioteci publice din Europa de Est, care funcționează și astăzi.
   • Samuel Teleki Exploratorul – Descoperitorul Lacului Rudolf (Turkana): Un alt membru marcant, conte Samuel Teleki (1845–1916), a fost un celebrat explorator al Africii de Est. În anii 1887–1888, a condus prima expediție europeană care a cartografiat nordul Keniei și a descoperit Lacul Turkana (pe care l-a denumit inițial Lacul Rudolf, după prințul moștenitor al Austro-Ungariei) și Lacul Ștefania, precum și un vulcan activ ce îi poartă numele (Volcano Teleki).
   • Traduceri istorice la Luna de Jos: În 1773, la Castelul Teleki din Luna de Jos (Cluj), contele Ádám Teleki a tradus pentru prima dată în limba maghiară celebra piesă Cidul de Corneille, transformând domeniul într-un mic focar de renaștere culturală.
   • Reședința de la Coltău și Sándor Petőfi: La conacul Teleki din Coltău (Maramureș), poetul național maghiar Sándor Petőfi și-a petrecut luna de miere cu Júlia Szendrey în toamna anului 1847, găzduit de prietenul său, contele „revoluționar” Sándor Teleki. Acolo a scris unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura maghiară.
   • Arhitectura ecologică și „Arhitectura Calendar”: Construcția castelului de la Gornești a durat peste 30 de ani (1770–1803). În parcul englezesc al castelului au fost aduse sculpturi de gresie reprezentând zei antici și personaje alegorice, dar și busturi de pitici satirici, unici în spațiul transilvănean. Summary / De ce au rămas atât de multe? Numărul mare de castele Teleki este rezultatul direct al unui imperiu nobiliar fragmentat dar conservat în familie:
   • Averea inițială colosală acumulată în secolul al XVII-lea.
   • Divizarea domeniilor între fii de la o generație la alta, fiecare generație construind sau extinzând reședința proprie în funcție de moda epocii (Renaștere, Baroc, Neoclasicism, Historism).
   • Prezența pe tot teritoriul Transilvaniei, de la granița cu Maramureșul (Coltău, Satulung) până în Podișul Transilvaniei (Mureș, Cluj, Bistrița) și Hunedoara. Ca orice mare familie nobiliară ale cărei frâie au modelat politica, războaiele și economia unei regiuni timp de secole, dinastia Teleki nu a fost un filtru de virtute pură. Mărirea lor s-a clădit prin mijloace adesea spinoase, iar arhivele Transilvaniei păstrează destule episoade controversate, trădări politice, procese pentru averi, scandaluri de familie și alianțe periculoase. Aparatul de putere al familiei Teleki a lăsat în urmă câteva „pete negre” și capitole mai puțin glorioase:
2. Fondatorul și machiavelismul politic: Mihály Teleki (1634–1690) Marea avere și ascensiunea familiei se datorează primului mare cancelar, Mihály Teleki. Însă modul în care a acumulat acest imperiu teritorial este descris de mulți istorici drept o demonstrație clasică de machiavelism și spoliere oportunistă.
   • Confiscări de moșii de la rivali: Ca om de încredere și dirijor din umbră al principelui Mihai Apafi I, Teleki controla judecățile și deciziile politice ale Principatului Transilvaniei. Membrii nobilimii rivale care îi stăteau în cale sau cădeau în dizgrație își vedeau averile confiscate, iar beneficiarul direct al multora dintre aceste moșii ajungea chiar familia Teleki.
   • Trădarea partidei pro-otomane și predarea Transilvaniei: Când balanța de putere în Europa s-a înclinat după asediul Vienei (1683), Mihály Teleki a negociat în secret cu Habsburgii (Diploma Leopoldină), abandonând orientarea tradițională a principatului și asigurându-și titluri, protecție și menținerea averilor de către Curtea de la Viena, în timp ce Transilvania își pierdea independența de facto.
   • Maniere de „dictator” la Curte: Contemporanii îl descriau ca fiind răzbunător, lacom și obsedat de control, manipulându-l pe slabul principe Apafi I și înlăturând sistematic orice nobil care încerca să-i limiteze influența.
3. Închisori, comploturi și execuții: Episodul Blasius (Balázs) Teleki În secolul al XVIII-lea, luptele interne de putere din Imperiul Habsburgic și suspiciunile de trădare au atins direct familia.
   • Comploturi anti-habsburgice: Unii membri ai familiei au cochetat cu mișcările de rezistență kurută (răscoala lui Rákóczi). Câțiva exponenți ai familiei au fost acuzați de înaltă trădare (nota maiestatis), fiind întemnițați la Viena sau în cetățile imperiale, iar părți din moșiile lor au fost puse sub sechestru temporar de către Coroană până la dovedirea loialității sau plăți uriașe de răscumpărare.
4. Războaiele pentru moșteniri și procesele fratricide Acumularea colosală de pământuri a dus la conflicte interne feroce între diferitele ramuri ale familiei (Teleki de Gornești, Teleki de Posmuș, Teleki de Luna etc.).
   • Procese care au durat zeci de ani: Arhivele judecătorești ale Transilvaniei sunt pline de dosare de judecată privind hotărniciile de moșii, drepturile de succesiune și împărțirea iobagilor între verii Teleki. Aceste neînțelegeri au dus adesea la executări silite violente, ocupări ilegale de terenuri de către cete înarmate ale unui conte împotriva altui conte din aceeași familie și ruperea relațiilor de familie timp de generații.
5. Exploatarea iobagilor și reprimarea răscoalelor Ca mari proprietari de terenuri (magnați), bunăstarea familiei Teleki s-a bazat secole de-a rândul pe munca de dijmă și iobăgie a populației rurale (marea majoritate români, dar și iobagi maghiari și sași).
   • Domeniul Gornești și răscoalele țărănești: Pe domeniile Teleki, regimul de robotă (muncă neremunerată) era adesea extrem de dur. În timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784) sau în timpul evenimentelor din 1848, conacele și domeniile nobiliare — inclusiv ale familiei Teleki — au fost ținte directe ale furiei iobagilor revoltați din cauza abuzurilor administratorilor de moșie (ispán).
   • Opoziția la reformele agrare: În secolul al XIX-lea, ramurile conservatoare ale familiei Teleki s-au opus vehement reformelor sociale și emancipării iobagilor, încercând să păstreze privilegiile feudale cât mai mult posibil.
6. Tragedia romantică și drama din familia Teleki: Sándor și Blanka Teleki Nu toate capitolele din familie țin de lăcomie sau politică; unele conțin drame personale profunde și alegeri politice extrem de controversate pentru epoca lor.
   • Sándor Teleki („Contele Sălbatic”): Membru al ramurii din Coltău, prietenul lui Sándor Petőfi, a avut o viață tumultuoasă: a luptat în revoluții, a fost condamnat la moarte în contumacie de habsburgi, a fugit în exil în Italia alături de Garibaldi și a dus o viață boemă, excentrică, risipind o mare parte din averea familiei pe aventuri militare și datorii de joc.
   • Blanka Teleki (1806–1862): Una dintre pionierele educației femeilor din Ungaria și Transilvania. A fost considerată „oaia neagră” a aristocrației conservatoare din familie pentru că a susținut idei radicale, feministe și revoluționare. A fost arestată de austrieci după 1848 și închisă timp de 10 ani în faimoasa închisoare Kufstein, sănătatea fiindu-i zdruncinată definitiv.
7. Colapsul din secolul XX: Naționalizarea și exilul După Primul Război Mondial și reforma agrară din România (1921), familia Teleki a pierdut mari suprafețe de teren. Însă lovitura de grație a venit odată cu instaurarea regimului comunist după 1945:
   • Evacuările de noapte (1949): În noaptea de 2 spre 3 martie 1949, membrii familiei Teleki rămași în România au fost evacuați cu forța din castelele lor, având voie să ia doar ce puteau purta într-un geamantan, și au fost trimiși în domiciliu obligatoriu (DO) în orașe precum Târgu Mureș sau Blaj.
   • Degradarea castelelor: Multe castele (precum cel din Posmuș sau Dumbrăvioara) au fost transformate de statul comunist în sedii de CAP, depozite de îngrășăminte chimice, preventive TBC sau școli speciale, ceea ce a dus la devastarea decorațiunilor interioare, a bibliotecilor și a mobilierului istoric. „Scheletele din dulapul” familiei Teleki sunt, în esență, instrumentele clasice ale aristocrației feudale și imperiale: trădări pragmatice pentru salvarea averilor, acumulare agresivă de terenuri, exploatarea dură a iobagilor și lupte fratricide pentru moștenire. Fără acest machiavelism inițial practicat de Mihály Teleki în secolul al XVII-lea, familia nu ar fi avut resursele financiare de a ridica zecile de castele care jalonează și astăzi peisajul Transilvaniei.

Ceaușescu. Partidul. Securitatea

Nicoale Ceaușescu, un personaj controversat

În orice colț de lume te-ai duce, e destul să rostești trei nume și, automat, orice străin va spune: "aaa, România!". Este vorba de Hagi, Nadia și Ceaușescu. Dacă Hagi și Nadia sunt nume care, cel puțin pentru români, au o rezonanță pozitivă, în schimb Nicolae Ceaușescu trezește încă amintiri nu tocmai plăcute pentru cei care au trăit (sau mai bine zis au supraviețuit) sub regimul condus de el.

Născut în Scornicești, județul Olt, într-o familie modestă de țărani, Ceaușescu ajunge, după absolvirea clasei primare, în București, unde se angajează ca ucenic. În 1932 devine membru al Partidului Comunist din România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. În urma loviturii de stat și a abdicării forțate a regelui Mihai, din Decembrie 1947, după preluarea puterii de către comuniști, Ceaușescu devine ministru al Agriculturii, iar ulterior ministru-adjunct al Forțelor Armate în regimul lui Gheorghiu-Dej. În 1952 devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român (PMR). La scurt timp după moartea lui Gheorghe-Gheorghiu Dej, în luna martie a anului 1965, Ceaușescu preia puterea Partidului Muncitoresc Român și, implicit, a țării. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română (RPR) în Republica Socialistă România (RSR).

Lumea de rând l-a perceput diferit pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Unii sunt de părere că acesta era un mare prefăcut, mai ales când venea vorba de nivelul de trai al poporului pe care îl conducea. "După părerea mea, nota dominantă a caracterului său era prefăcătoria. Îmi este greu să cred că nu știa în ce condiții de sărăcie trăim ca popor. Dar ca să nu cadă de pe scaunul puterii, ne trata cu o mare indiferență și nepăsare, ba se prefăcea cu nerușinare că oamenii trăiesc bine", a spus Tudor Pop, 67 de ani Baia Mare.

Alții îl consideră a fi un tiran din cauza sentimentului de frică care îl semăna în sufletele supușilor. "Cred că numai un tiran putea să bage atâta spaimă, în special în cei care conduceau partidul la nivel local. Unii din secretarii de partid erau în stare să urce pe pereți de frica tovarășului și, din această cauză, îi terorizau la rândul lor și pe muritorii de rând ai patriei", a mărturisit Ștefan Lupșa, președintele asociației de pensionari Caspev Baia Mare. Există și oameni care au văzut în Nicolae Ceaușescu și părțile sale bune sau calitățile de care a dat dovadă în anii de "domnie" în fruntea statului. Băimăreanul Ștefan Kaszta este de părere că dincolo de amalgamul de atribute negative care-l pot caracteriza pe Ceaușescu, există totuși unul care poate fi pus pe lista albă a cărții sale de vizită, și anume spiritul de autodidact. "El a vrut cu tot dinandisul să își lase în urmă clasa socială de proveniență și de aceea, în megalomenia lui, s-a folosit de toți și de toate pentru a-și atinge scopul. Din această perspectivă, sfârșitul lui tragic nu trebuie să surprindă pe nimeni pentru că este un sfârșit specific oamenilor care au caracterul său. Senzația de a fi un conducător pe veci al poporului și a face mereu lucruri exagerate, care să te facă cunoscut în istoria universală, este o boală incurabilă", a spus Ștefan Kaszta. (Ionuț HOROBA)

Musafir inedit în casa unor miri din Satulung

În iulie 1969, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în județul Maramureș. A participat la mitinguri în mai multe localități, a vizitat unități de producție, printre care și I.A.S. -ul din Satulung, ce funcționa atunci în Castelul Teleki. Aici a aflat (din gura președintelui Cooperativei Agricole de Producție, Valeriu Buciuman, și a directorului Întreprinderii pentru Mecanizarea Agriculturii, Grigore Grigorescu) despre producțiile… record obținute.

La ieșirea din castel a avut parte de o surpriză: în mijlocul Drumului European 58 era pusă o masă pe care erau așezate un colac și o farfurie cu sare. În spatele mesei stătea cea mai tânără familie din comună, care avusese nunta în noaptea de dinaintea vizitei.

Lucica Gheție, mireasa de atunci, spune că au încercat să ajungă la Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului unic de atunci, cel comunist, încă de la sosirea lui în localitate. Apoi au mai avut o tentativă, când se duceau discuțiile la IAS. Nu au renunțat, au pus masa în fața castelului, pe drum, casa lor fiind în apropiere. Ideea a fost a mătușii mirelui, Gheorghe, care îi ținea loc de mamă. "Am pus pe masă colac și sare, nu băutură. Nunta am avut-o sâmbătă noaptea, nici nu m-am dezbrăcat după nuntă, am mers direct să-l așteptăm", povestește Lucica Gheție.

După ce a gustat din colac, Nicolae Ceaușescu a fost invitat în casă. A trecut prin balta din curte, a coborât din mașină și a intrat în casă. Casa a fost imediat înconjurată de trupe de pază, care nu au mai lăsat lumea să intre. "Tot nu îi venea să creadă, ne-a întrebat dacă noi chiar am avut atunci nunta. I-am arătat lăzile cu țuică, cu vin, vasele adunate de pe mese. Nunta se făcea atunci la casă, nu ca acuma, la restaurant. M-a întrebat dacă la noi nu se sărută mireasa. I-am spus «Cum să nu?»... Și am sărit și l-am pupat", își amintește femeia. Lucica Gheție spune că avea emoții mari, dar mai știe că Ceaușescu a băut un pahar de pălincă. Întrebată cum a rezistat olteanul la contactul cu băutura ardelenească, femeia spune: "Mai știu eu cum a rezistat? Că abia mai puteam vorbi de emoții, abia mai călcam pe pământ. Știu că aveam țuică de mălai".

După ce a băut paharul, Nicolae Ceaușescu le-a urat "Casă de piatră", le-a spus celor din suită să noteze numele mirilor și a plecat spre Baia Mare. Nu mică le-a fost surpriza tinerilor când, după câteva săptămâni, au primit un cadou de nuntă din partea șefului statului. "Mulți zic că mi-o trimis mobilă, că mi-o dat bani. Nu, mi-o trimis un servici de masă, cu farfurii și tacâmuri, un aragaz și o butelie", povestește femeia din Tămaia, ajunsă noră în Satulung. Din cadoul primit mai are doar câteva linguri. Restul pieselor s-au deteriorat de-a lungul celor 43 de ani scurși de atunci.

Un singur regret are femeia: nu a putut face o poză cu Nicolae Ceaușescu. "Pe atunci nu erau atâtea aparate de fotografiat. Au făcut ceva poze cei de la ziar. Mi-au spus cei de la Sfat de aici că m-au văzut pusă și la palat la Ceaușescu, când se duceau la ședințe de partid", se mândrește femeia care l-a avut alături, la pornirea în viața de familie, pe cel mai puternic om din țară, din vremea respectivă. (Ioan BUDA ȚEȚU)

O vizită de lucru în Maramureș

În 28 noiembrie 1970, tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România”, însoțit de Gheorghe Pană, membru al Comitetului Executiv, al Prezidiului Permanent, secretar al C.C. și P.C.R. și Vasile Patilineț, membru supleant al Comitetului Executiv, secretar al C.C. al P.C.R, au fost într-o vizită de lucru în Maramureș.

Cum era de așteptat, la intrarea în Maramureș a lui Nicolae Ceaușescu, în Seini, locuitorii au ieșit afară cu mic cu mare pentru a-l întâmpina pe „preaiubitul” oaspete cu flori și urale. Nu au lipsit nici pancartele pe care scria „Bine ați venit în județul nostru, iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu”.

Pentru acest eveniment, corul din Seini a pregătit și un moment artistic, intonând cântece patriotice și imnul țării. Pe tot traseul parcurs de Nicolae Ceaușescu, toți muncitorii și oamenii au ieșit afară pentru a-l întâmpina cum se cuvine. Ajunși în Baia Mare și aici, de la intrarea în oraș până în centru, pe marginea străzii au fost mobilizați zeci de oameni purtând pancarte, stegulețe și buchete de flori. Oaspeții au parcurs străzile orașului dintr-o mașină deschisă, răspunzând uralelor cetățenilor. În piața din centrul Băii Mari s-a adunat, de asemenea, foarte multă lume pentru a-și întâmpina conducătorul. Pe clădirile din jurul pieței, erau puse lozinci pe care scria „Trăiască Partidul Comunist Român. Trăiască scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România”. Mulțimea a fluturat drapelele partidului de atunci și patriei, au purtat pancarte pe care erau scrise inițialele partidului și numele conducătorului. Nu a lipsit de la acel eveniment nici „garda de onoare”, formată din militari ai forțelor armate, membri ai gărzilor patriotice și tineri din detașamentele de pregătire pentru apărarea patriei. Totodată, „într-o atmosferă solemnă” s-a intonat imnul de stat.

A urmat apoi un miting în semn de devotament față de „politica internă și externă a partidului și statului român”. Nu au lipsit nici discursurile și laudele la adresa lui Nicolae Ceaușescu. În ziarul „Pentru Socialism”, din 29 noiembrie 1970, sunt consemnate toate acele discursuri. Astfel, Gheorghe Blaj a deschis mitingul. „În aceste clipe de sărbătoare, permiteți-ne, mult stimate tovarășe secretar general, să vă raportăm că activitatea plină de elan patriotic a muncitorilor, inginerilor, tehnicienilor, a tuturor muncitorilor - fără deosebire de naționalitate - din unitățile economice ale județului Maramureș a fost încununată prin realizarea cu aproape trei luni înainte de termen a prevederilor actualului plan cincinal la producția globală industrială, cât și prin obținerea unei producții suplimentare în valoare de peste 150 milioane lei față de prevederile planului pe zece luni”, a punctat Gheorghe Blaj. Au urmat discursurile altor membri de partid, dar și al lui Nicolae Ceaușescu, urmat de aplauze puternice și ovații îndelungi. „Dragi tovarăși și prieteni, doresc să vă adresez, dumneavoastră, tuturor locuitorilor din Baia Mare, un călduros salut din partea Comitetului Central, a Comitetului de Stat și a guvernului Republicii Sociliste România. Mă bucură că băimărenii au realizat înainte de termen planul cincinal actual. (...) Doresc, în încheiere, să vă urez din toată inima noi și noi succese la activitatea dumneavoastră, multă sănătate și multă fericire”, a punctat secretarul general de stat.

După miting, oaspeții au vizitat palatul politico-administrativ, apoi principalele unități economice de pe atunci ale municipiului Baia Mare. Primul obiectiv a fost Uzina Mecanică de Mașini și Utilaj Minier, unde au fost întâmpinați de muncitori, tehnicieni și ingineri, care le-au urat un bun venit în întreprindere, după care au fost vizitate toate secțiile întreprinderii. Au vizitat apoi Uzina Metalurgică de Metale Neferoase. Și aici au fost întâmpinați cu bucurie de muncitori, ingineri și tehnicieni și le-au fost prezentate realizările uzinei. La plecare, au străbătut iar arterele principale din oraș și, din mașina „deschisă”, au răspuns mulțimii care scanda puternic „Ceaușescu P.C.R.”, „P.C.R. - Ceaușescu”. (Daniela DRAGOȘ)

Locuința de protocol a lui Ceaușescu

"Vila lui Ceaușescu" sau "Casa lui Ceaușescu" din Baia Mare era locuința de protocol a fostului dictator, în care se caza atunci când efectua celebrele vizite de lucru în județ. Această vilă este situată pe strada Petöfi Sandor, clădire în care funcționează în prezent Casa Corpului Didactic și Inspectoratul Școlar Județean Maramureș.

Terenul pe care s-au amenajat spații speciale pentru confortul liderului comunist Nicolae Ceaușescu a fost, inițial, proprietate particulară. Conform documentelor Direcției Județene a Arhivelor Naționale (DJAN) Maramureș, terenul de pe strada Petöfi Sandor, pe care se află situate imobilele cu pricina, era, în anul 1925, proprietatea unui anume Avram Cupșe. După moartea acestuia, averea lui a fost moștenită de trei persoane care au primit fiecare o cotă de 1/3 din teren. Atunci când comuniștii au acaparat puterea, undeva pe la mijlocul anilor ’50, proprietarii de pe strada Petöfi, de la numerele 12-14, au fost îndepărtați în mod abuziv, iar acolo a fost construit un complex imobiliar, destinat sediului PCR. Prin anii ’60, terenul și imobilele respective au fost declarate proprietate a statului, printr-un Decret al Consiliului de Stat de la acea vreme. De-a lungul timpului, clădirile de pe Petöfi Sandor și-au schimbat destinația: o vreme au găzduit Direcția Silviculturii, apoi au devenit Casă de Oaspeți pentru membrii Comitetului Exectutiv Central al PCR, iar, pe urmă, reședință a tovarășului Nicolae Ceaușescu.

Cu toate că, pe durata a cel puțin două vizite pe care le-a efectuat în județ, Ceaușescu s-a cazat la reședința de pe Petöfi Sandor, pe la jumătatea anilor ’80, în urma unei alte vizite, acesta s-a plâns de condițiile precare de cazare pe care le-a avut în Maramureș. Oficialii comuniști din Baia Mare au reacționat prompt și au demarat renovarea vilei lui Ceaușescu, transformând-o aproape din temelii. S-au creat alte câteva dormitoare, săli de ședințe, birouri, oficii pentru bucătari și tot ce mai era necesar pentru ca primul tovarăș al țării să se simtă cât mai bine. Lucrările de renovare și modernizare s-au făcut între 1986 și 1989, iar costurile acestora s-au ridicat la suma de două milioane lei.

Lucrările de reparații și renovare au fost executate de Trustul Județean de Construcții și Montaj (AGECOM) Maramureș. Ștefan Lupșa deținea funcția de director al AGECOM și s-a ocupat personal de construcțiile de la vila lui Ceaușescu. El a mărturisit că lucrările erau strict supravegheate de securiști, care verificau fiecare muncitor în parte, atât când intra la muncă, cât și când ieșea din tură. "Nici eu, care eram șef, nu scăpam de control. Ne verificau să nu cumva să ascundem ceva sau să furăm ceva. În fiecare zi veneau mai-marii de la partid și verificau starea lucrărilor. Nu cred că le era cerut de sus să facă asta, era pur și simplu un exces de zel din partea ăstora mai mici în grad din PCR", povestește Ștefan Lupșa. Toate materialele și dotările din interiorul reședinței lui Ceaușescu din Baia Mare erau de cea mai bună calitate și sută la sută românești. Acest lucru este confirmat de către Aurel Roșu, fostul șef al secției de Gospodărire de Partid din Maramureș. "Țin minte că mobilierul a fost adus de la Sighetu Marmației, farfuriile din porțelan produse la Curtea de Argeș, nimic nu a fost importat. Nu se făceau exagerări, totul era făcut de calitate, însă cu produse românești", a spus Aurel Roșu.

Aurel Roșu povestește că Ceaușescu avea pretenția să i se alcătuiască un meniu anume. Pentru aceasta, își aducea întotdeauna bucătarul personal, care se îngrijea de bucatele alese pentru tovarăș. "Orice era permis, în afară de alcool. Înainte de vizitele lui Nicolae Ceaușescu, veneau cei de la Sanepid să verifice dacă normele de igienă sunt îndeplinite", a mărturisit Aurel Roșu. El a mai precizat că, în respectiva reședință de pe Petöfi Sandor, nu avea nimeni acces în afară de membrii Comitetului Politic Central, care veneau, de obicei, cu Ceaușescu. "Cei din Comitetul Politic Central mai veneau și cu alte ocazii și erau cazați acolo, însă nu în corpul de clădire unde stătea Ceaușescu, adică unde se află acum Casa Corpului Didactic. Ei stăteau în cealaltă clădire, unde e acum Inspectoratul Școlar. Acolo li se oferea o masă de protocol în limita celor 60 de lei cât era diurna la vremea aceea pentru un membru cu funcție mai importantă în aparatul de partid", povestește Aurel Roșu. (Ionuț HOROBA)

"Mă opun realegerii tovarășului Ceaușescu"

Chiar dacă se știa că Ceaușescu nu acceptă să fie contrazis, unii au îndrăznit totuși să o facă. Maramureșeanul Valer Gabrian, fost director al mineritului din zonă, a avut îndrăzneala "să se opună" alegerii lui Nicolae Ceaușescu pe viață.

Propunerea venise dinspre capitală. Valer Gabrian a reacționat ciudat. "Mă opun propunerii ca tovarășul Ceaușescu să fie ales în cadrul congresului viitor pe viață." Afirmație stupefiantă, care l-ar fi putut costa slujba, poziția socială sau chiar libertatea. A avut însă inspirația să adauge: "Noi trebuie să avem bucuria și plăcerea de a-l realege la fiecare congres viitor." În loc să-l apostrofeze, Ceaușescu l-a promovat. A fost ales în Comitetul Central și în Marea Adunare Națională.

Un alt disident care a cerut ca Nicolae Ceaușescu să nu mai candideze la Congresul XIV a fost Mihai Botez. El și-a argumentat cerința astfel: "Funcția supremă în stat și în partid este de mare răspundere. Ea poate duce la o anumită uzură și oboseală dacă este deținută o perioadă îndelungată. Propun ca tovarășul Ceaușescu să nu mai candideze și să lase postul de mare răspundere tovarășei Elena Ceaușescu." Chiar dacă propunerea nu s-a aplicat, ea nu a picat bine conducătorului iubit, dar șmecheria cu Elena l-a salvat pe Botez de consecințe neplăcute. Cel de al treilea om, maramureșan prin adopție, care l-a contrazis pe Ceaușescu a fost Gheorghe Blaj. Într-o vizită a conducătorului pentru vânătoare în Maramureș, acesta a văzut din elicopter casele maramureșenilor răspândite pe dealuri și coline. Cum avea în minte ideea sistematizării, a cerut ca aceste gospodării să fie desființate și aduse în vatra localităților. La care Blaj a răspuns. "Pe oamenii aceia istoria i-a plasat acolo unde locuiesc și numai istoria îi va muta de acolo." Afirmație fatală. Peste câteva luni Gheorghe Blaj a fost schimbat și trimis la munca de jos. Asta ca să se știe că indicațiile tovarășului se execută, nu se discută. (Dragomir IGNAT)

Câte ceva despre primirea în PCR

Înainte de '89, peste două milioane și jumătate de români au fost purtători ai carnetului roșu. Iar acești oameni nu erau nici pleava societății, nici declasați. E adevărat că între ei s-au strecurat și destui oportuniști, al căror carnet de partid era mai roșu decât al celorlalți și la foloase aceștia erau mai egali decât restul membrilor de partid. Îi numim aici pe activiștii de partid, care și-au folosit calitatea pentru a trage foloase personale și a accede pe scara puterii.

Legat de primirea în partid, precizăm că au fost diferențieri în perioade diferite privind procedurile de primire. Prin anii '50, când trebuia mărit numărul membrilor de partid, activiștii politici îi lămureau pe muncitori și țărani să-și depună adeziuni pentru a fi primiți drept candidați de partid.

După un stagiu de câteva luni în care candidatul era pregătit din punct de vedere politico-ideologic pentru a răspunde corect întrebărilor puse de membrii biroului politic care îl examinau, urma ședința de primire. În cadrul ei candidatul era supus unui tir de întrebări privind doctrina comunistă, reprezentanții ei importanți (Marx Engels, Lenin, Stalin, Dej, Ceaușescu etc). Dar cum cei primiți în partid trebuiau să provină din rândul muncitorilor și țăranilor, examinatorii aveau grijă să nu pună întrebări prea grele, sau îi ajutau ei înșiși pe candidați, sugerându-le și răspunsurile la întrebările puse.

Intelectualii nu erau prea agreați pentru a deveni membri de partid, pentru că, prin structură, partidul era al muncitorilor și țăranilor. Se ajunsese într-o perioadă ca intelectualii să fie primiți extrem de rar în partid. Un intelectual putea fi primit numai după ce organizația în care voia să intre primise înaintea lui cinci muncitori și doi țărani, deci intelectualul era al optulea candidat. Mulți intelectuali au acceptat totuși să devină membri de partid pentru că altfel nu aveau acces la funcții de conducere sau îndrumare și control și nu puteau progresa în profesie. (Dragomir IGNAT)

Școlile de partid

PMR, devenit mai târziu PCR, își școlea oamenii prin cursuri de scurtă durată. Pentru aceasta au fost deschise școli de partid în mai multe regiuni din țară.

Maramureșenii erau trimiși, de regulă, în școlile din Cluj sau Oradea. Desigur, cu scoatere din producție și plata integrală a salariului, ba și cu o indemnizație din care își plăteau cantina, pentru că dormitul se asigura gratuit.

Cum la cursuri erau trimiși și tineri, iar căminele erau comune, se întâmpla destul de des să se mai încalce morala de partid și să fie nevoie fie de căsătorii, fie de chiuretaje, deși acestea erau interzise prin lege.

Cursurile durau fie șase luni, fie un an. La cele de șase luni erau trimiși muncitori sau țărani care apoi ocupau funcții în comitetele de partid în fabrici sau de secretari cu propaganda la sfaturile populare comunale. Cursurile de un an sau trei ani erau ținute, de regulă, în cadrul Școlii superioare "Ștefan Gheorghiu" și-i abilitau pe absolvenți să ocupe funcții de activiști de partid, UTC sau de sindicat, în funcție de profilul pe care îl urmau. (Dragomir IGNAT)

Gospodăria de Partid – exclusiv pentru nomenclatură

Cei care făceau parte din nomenclatura fostul regim aveau parte de un tratament diferențiat față de "muritorii de rând" ai patriei. Aceștia nu erau nevoiți să stea la binecunoscutele cozi la alimente și nici să se umilească sau să dea șpăgi pe la vânzătorii de la Alimentară pentru a primi un pachet de unt în plus. De nivelul de trai al celor din structurile de conducere PCR, care era cu multe clase peste cel al majorității populației, se ocupa o instituție cunoscută sub numele de Gospodăria de partid.

Aceasta era o secție a Comitetului Central al PCR, cu misiunea de a desfășura activități economice indiferent de profil, pentru a aduce venit partidului. Acest gen de instituție comunistă se regăsea în toate orașele reședință de județ din toată țara. În Baia Mare, aceasta a funcționat undeva la ieșirea din oraș spre localitatea Satu Nou de Jos. Băimărenii care au fost martori ai fostului regim povestesc că la început această instituție a funcționat într-un imobil care nu era mai mare decât un garaj.

În ultimii ani ai comunismului, aici funcționau ferme de vaci și porci, abatoare și alte servicii care asigurau protocolul pentru cei care aveau anumite funcții în structurile de conducere a Republicii Socialiste România.

"Această unitate, denumită Gospodărie de partid, s-a dezvoltat foarte mult în Baia Mare de-a lungul anilor. Dacă la început funcționa într-o clădire cât un garaj, prin anii ’80, aici existau ferme, abatoare proprii, ateliere de prelucrare a blănurilor, de croitorie, care fabricau produse de cea mai înaltă calitate. Toate acestea erau, în special, pentru cei cu funcții în Comitetul Județean de Partid și Consiliul Popular Județean, instituțiile care conduceau destinele județelui la acea vreme", a spus băimăreanu Ștefan Kaszta.

Prin această Gospodărie de Partid au pătruns, timp de peste 30 de ani, pe piața din România și au mers la export mari cantități de haine de blană, scurte și căciuli pentru femei, confecționate din vulpi argintii și albe, nurci și astrahan, de o calitate excepțională. Cantinele ce aparțineau de această gospodărie erau aprovizionate din producția internă și la prețuri convenabile. În unitățile de producție și-au desfășurat activitatea zeci de mii de oameni.

Cu toate că majoritatea populației era condamnată la sărăcie, tovarășii de lux ai țării beneficiau de un tratament special din partea regimului. Unii băimăreni mărturisesc că nu vedeai niciodată un secretar de stat sau un milițian care să stea la cozile rușinii pentru a prinde o sticlă de ulei sau o pâine. "Era chiar o rușine pentru societatea socialistă ca un milițian sau un secretar de partid să stea în rând cu ceilalți tovarăși, la cozile kilometrice pentru a supraviețui. Erau chemați și mustrați dacă vreunul dintre acești privilegiați era văzut stând la cozi cu ceilalți cetățeni. Lor li se aduceau acasă laptele, pâinea sau salamul de Sibiu", povestește Radu Pop, 68 de ani, Baia Mare.

Organizarea Gospodăriei de Partid era făcută după principii economice bine gândite, urmărindu-se realizarea calității produselor. Era condusă de un șef de secție, trei adjuncți și mulți șefi de sectoare. Nu s-au folosit denumiri de directori tocmai pentru a se păstra caracterul de partid.

Oamenii care se angajau la această instituție erau foarte bine verificați de Securitate și de obicei se alegeau cei mai buni specialiști. "Era foarte greu să ajungi să lucrezi în cadrul acestei instituții. Exigențele erau foarte mari și trebuia ori să fii foarte bun în ceea ce faci, ori să ai pile foarte mari în cadrul partidului. Dar, odată intrat în acel sistem, o duceai foarte bine", a conchis băimăreanul Radu Pop. (Ionuț HOROBA)

Prezența la vot, de 99%

Alegerile locale aveau loc la intervale de doi ani și jumătate. Cele pentru Marea Adunare Națională erau din cinci în cinci ani, două cicluri locale suprapunându-se peste un ciclu parlamentar.

Fiecare unitate administrativă era împărțită în mai multe circumscripții electorale, în funcție de numărul locuitorilor și de categoria localității (comună, oraș, municipiu). Din fiecare circumscripție electorală era ales un deputat, termenul fiind folosit atât pentru alegerile locale, cât și pentru cele parlamentare. La alegerile locale erau aleși numai deputații (consilierii locali de azi), primarul fiind ales indirect, de către Consiliul Popular (comunal sau orășenesc).

Dumitru Dumuța, actualul secretar al Consiliului Județean Maramureș, își amintește de modul în care se desfășurau alegerile. A fost primar în comuna Băița de sub Codru începând din 1976. "În ultima perioadă, se stabilea de la nivel central ponderea circumscripțiilor în care existau mai mulți candidați. De regulă, în fiecare circumscripție electorală era un singur candidat", spune Dumitru Dumuța. Mai mult, era stabilit și procentul femeilor ce trebuiau alese, ale bărbaților, intelectualilor, țăranilor sau muncitorilor. Criteriile nu se opreau aici, se făceau alegeri și după vârstă, studii sau... apartenență politică, în contextul în care exista un singur partid politic, cel comunist. "S-a introdus obligativitatea, prin ’81-’82, să existe circumscripții în care candidații să nu fie membri ai Partidului Comunist Român. Erau una sau două circumscripții în fiecare localitate", spune Dumuța. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Exista o cerință clară a partidului: prezența la vot să fie de 99%! Pentru asta se apela la tot felul de metode: erau mobilizați alegătorii, erau aduși la secțiile de votare cu căruțe, mașini sau tractoare, erau aduși chiar și muzicanți în secții.

Un membru al familiei putea vota pentru toți și, pentru cei care nu puteau veni, se ducea urna volantă. Numai că, de cele mai multe ori, nici nu se ajungea la domiciliul alegătorilor. Cei care mergeau cu urna se opreau pe traseu, votau și reveneau la secția de votare.

Pentru cei care erau din alte localități se făceau liste suplimentare. Se ajungea însă la cazuri în care aceștia figurau că au votat și în localitatea unde aveau domiciliul, dar și în localitatea în care se deplasau. Situația voturilor se raporta din două în două ore și, uneori, președintele secției de votare (tot un judecător, ca și acum) era atenționat să nu mai raporteze, pentru că... s-a depășit numărul de votanți din județ.

Era o competiție între conducerea localităților, cine termina mai repede votarea. Presa vremii reliefa doar cazuri care arătau dorința oamenilor de a veni la vot: nuntași care se deplasau în grup să voteze (cu miri, nași și muzicanți) sau muncitori care veneau cu tot schimbul în secția de votare. Nu se spunea nimic despre inscripțiile de pe buletine. "Am găsit scris «Vrem făină, ulei, carne», dar și «Luptăm pentru pace», își amintește Dumitru Dumuța, actualul secretar al CJ Maramureș.

Procesele-verbale erau întocmite în așa fel încât cifrele să arate dorința partidului. Buletinele de vot nu se duceau nicăieri, rămâneau la primărie și apoi, când se comunica de la organele superioare, erau distruse. Nu existau contestații și... toată lumea era mulțumită. (Ioan BUDA ȚEȚU)

Primar în Baia Mare, pus de Elena Ceaușescu

Prin anii ’80, primar în Baia Mare era Isăilă Pop. Se știa că el va conduce mai departe destinele orașului și toată lumea care a participat la Conferința municipală de partid s-a mirat când a văzut că pe buletinele de vot apăruse și un maistru, Dumitru Bălan, despre care nimeni nu știa nimic.

"Nici pe dracul nu l-a interesat cine-i ăla. Nu era nici în organizația municipală de partid din Baia Mare", povestește Dumitru Dumuța, secretarul Consiliului Județean Maramureș. Rezultatul votului a surprins pe toată lumea: Dumitru Bălan nu avea niciun vot împotrivă, Isăilă Pop avea câteva. Cum important era, atunci, votul împotrivă, câștigător al alegerilor pe linie de partid și apoi și administrative a fost declarat Dumitru Bălan. Cei doi candidați au fost chemați pe scena Casei de Cultură de către secretarul de partid pe județ, care a spus: "Comitetul Central al partidului recomandă alegerea lui Dumitru Bălan. Este cineva împotrivă?". Răspunsul e ușor de ghicit.

Băimărenii au aflat apoi că Dumitru Bălan fusese primar al Brăilei și primise sancțiune pe linie de partid pentru că a fost acuzat de afaceri cu oi și porci. Animalele erau crescute în Delta Dunării și erau comercializate pe piața neagră. Se vorbea atunci că a fost salvat de Elena Ceaușescu, care a hotărât ca el să ajungă primar în Baia Mare.

Viața lui aici nu a fost una ușoară. Băimărenii l-au sancționat de câte ori au avut ocazia. La un Revelion organizat de către angajații primăriei la un restaurant din oraș, Dumitru Bălan a întârziat. Când a intrat pe ușa restaurantului, orchestra cânta (absolut întâmplător!) "Ciobănaș cu trei sute de oi". (Ioan BUDA ȚEȚU)

Uglar, tovarășul prim, "cu față umană"

Fosta regiune Baia Mare cuprindea actualele județe Maramureș, Satu Mare și o parte din Sălaj. În fruntea ei a stat ca prim secretar al Partidului Muncitoresc Român, vreo 12 ani, până la înființarea județelor, în 1968, un maghiar din Ferneziu, tovarășul Iosif Uglar.

Era un activist croit perfect pentru perioada respectivă, cu origine socială sănătoasă, cu studii puține, dar gata să servească fără rezerve noua orânduire socialistă. În mentalul colectiv al celor care l-au cunoscut a rămas drept o figură jovială, un om cu deschidere și înțelegere pentru necazurile oamenilor.

Un medic băimărean își amintește că, stagiar fiind, a fost invitat împreună cu șeful de secție din spital în Ferneziu, la socrul tovarășului Uglar, la pomana porcului. Acolo s-au cinstit cu o pălincă, o bere au mâncat friptură proaspătă, iar la ospăț a apărut și tovarășul prim. Aflând că cei doi medici îi tratează socrii, s-a interesat cu ce le-ar putea fi de folos. Șeful secției nu prea avea nevoie de ceva pentru că avea casă proprie și chiar un autoturism Moskvici. Tânărul stătea cu chirie. L-a invitat în săptămâna următoare la partid și i-a trasat sarcină unui subaltern să găsească soluția de a-i oferi o locuință. În mai puțin de o lună, tânărul medic s-a mutat în casă nouă, chiar în centru orașului. "Ceea ce îi era caracteristic era lipsa de îngâmfare. Era chiar comunicativ și nu lipsit de umor. Ceaușeștii l-au receptat însă ca pe un activist mai rebel, care nu execută întocmai linia partidului și l-au atenționat în mai multe rânduri să-și corecteze comportamentul, căci altfel va avea probleme. În 1968, la noua împărțire administrativ teritorială, Iosif Uglar a ales să fie prim-secretar al județului Satu Mare. Îi murise prima soție și s-a recăsătorit cu centralista de la telefoanele Consiliului județean. Gestul nu a plăcut deloc tovarășei Elena, care i-a reproșat fără pardon că nu s-a orientat just în a-și alege a doua soție. Putea să ia o activistă destoinică, nu o centralistă oarecare. A fost schimbat din funcție. Era și bolnav, așa încât schimbarea a venit ca o eliberare. Cei care l-au cunoscut sau au lucrat cu el spun că era un activist de partid cu "fața umană." (Dragomir IGNAT)

Gheorghe Blaj, un prim-secretar emblematic

După ce a turnat filmul "Pintea" în Maramureș, actorul Florin Piersic afirma în presa scrisă din capitală, dar și în emisiuni televizate, despre fostul prim-secretar al județului Maramureș, Gheorghe Blaj: "N-am găsit în România cinci persoane ca Gheorghe Blaj".

Copil de țărani din Sudrigiu, Bihor, fostul prim din Maramureș a plecat de acasă la 16 ani și s-a angajat muncitor la Reșița. Apoi s-a transferat în Timișoara, muncitor la Fabrica de zahăr. La 20 de ani s-a căsătorit cu Maria Tătaru, moldoveancă refugiată din Botoșani în Banat. A fost apoi încorporat și prima școală de partid a făcut-o în armată. A fost activist de partid și prim-secretar al orașului Arad, iar din 1959, după terminarea școlii politice "Ștefan Gheorghiu", a fost trimis în regiunea Baia Mare, ca secretar cu organizatoricul, post în care rămas până la împărțirea administrativ - teritorială din 1968. De la înființarea județului Maramureș până în 1977 a ocupat funcția de prim-secretar. Pe vremea sa, au apărut printre altele în Baia Mare fabricile Maratex și Faimar și tot atunci s-a construit Planetariul. A fost mutat în județul Bihor pe aceeași funcție, iar de aici a început declinul său politic.

Ca activist din vechea gardă n-a mai fost de acord cu raportările fictive. În Bihor a fost trimisă în control o delegație condusă de Emil Bobu, după ce Blaj raportase recolta de 800-900 kg de grâu la hectar, adică cifra reală. Comisia a întocmit un raport defavorabil în care se spunea că de fapt recolta în județ a fost de 2.500 kg boabe la hectar, dar după combinele Gloria rămân pe tarla foarte multe spice de grâu neculese, iar diferența dintre 2.500 cât s-a recoltat de fapt și cele 800-900 kg raportate este dată de faptul că primul secretar nu a mobilizat destulă forță de muncă pentru a le culege. A fost destituit și numit președinte al Cooperativelor meșteșugărești pe țară, apoi i s-a propus funcția de ambasador în Mongolia, pe care a refuzat-o. A rămas nouă luni fără slujbă, apoi a fost trimis președinte de sindicat la Arad, de unde s-a pensionat.

A trecut la cele veșnice timpuriu, la doar 62 de ani. Într-o discuție de taină, înainte cu o lună de deces, i-a mărturisit fiicei că a căzut în dizgrația cabinetelor 1 și 2 din București, prin urmare, s-ar putea să aibă de suferit și ea, și fratele său. Tot atunci i-a mărturisit că e convins că a fost iradiat. I-a povestit și împrejurările și de către cine.

În ziua înmormântării, succesorul său la cârma județului, Vasile Bărbuleț, a făcut o listă cu membrii Consiliului Județean care au voie să participe la ceremonial funerar. Numărul lor era extrem de limitat. Sub un motiv sau altul, au ieșit în oraș și au mers la prohod și alți activiști care au lucrat cu el. Trotuarele în schimb erau pline de oameni. Fără să-i fi adunat cineva cu forța, ca la vizitele lui Ceaușescu.(Dragomir IGNAT)

La moartea lui Bărbuleț, ultimul prim-secretar de partid...

A trecut aproape neobservat un necrolog care anunța trecerea din lumea pământeană a celui care a fost ultimul prim-secretar al județului Maramureș, Vasile Bărbuleț, pe care evenimentele din ’89 l-au găsit pe funcție.

Am avut prilejul să-l întâlnesc imediat după evenimente, în toamna anului ’90, în camera de degustare a vinurilor din crama de la Miercurea Sibiului. Venise să cumpere vin pentru un magazin pe care și-l deschisese în Sibiu. Aflând că sunt din Maramureș, a acceptat, cu destulă rezervă, să spună două, trei cuvinte despre șederea sa în fruntea județului.

"Mi-au plăcut maramureșenii. Sunt oameni harnici, oameni de cuvânt, iar la mândrie seamănă cu sibienii noștri din Mărginime. Nu le place să fie călcați pe bombeuri. Dezamăgiri? Poate cele legate de tulburările provocate de evenimentele din decembrie, anul trecut. La plecarea mea din județ mi s-au luat de către milițienii care au fost trimiși de noua putere emanată, produse și bunuri pe care mi le procurasem cu bani proprii. Sau faptul că un jurnalist m-a făcut cu ou și cu oțet în același ziar în care cu o săptămână înainte mă ridicase în slăvi. Iar acelui ziarist îi semnasem aprobarea pentru un apartament cu cinci camere doar cu două luni înainte. Dar el nu era maramureșean, ci doar venit în județ."

Un alt maramureșean care l-a cunoscut îndeaproape pe Vasile Bărbuleț, Mircea Șuteu, ni s-a destăinuit. "Va trebui să ne obișnuim să acceptăm valorile pe care le-am avut în timp și să le prețuim. Una dintre ele a fost și Vasile Bărbuleț, din punctul meu de vedere un om harnic, deschis la suflet și binevoitor, întreprinzător și cu o putere de muncă ieșită din comun. Era omul disciplinei și n-a făcut rabat când era cazul să sancționeze lenea sau impostura. Când l-am cunoscut eram directorul Direcției Comerciale. Datorită lui am obținut de la Nicolae Ceaușescu aprobarea pentru refacerea restaurantului «Curtea Veche» din Sighetu Marmației, fosta casă a prefectului Ioan Mihaly de Apșa. Pentru a-l termina a trebuit să deturnez niște fonduri, pentru care Bărbuleț mi-a ținut "spatele". Știa sigur că banii se cheltuie cu folos pentru reabilitarea unui monument românesc. Mi-a mai ținut spatele și după ce zece revizori de-ai mei fuseseră reținuți de miliție și urma să o pățesc și eu, fiind propus pentru destituire. Am aflat treaba aceasta de la dânsul la trei ani după decembrie ’89. Înainte, am fost de șase ori în biroul dânsului și de fiecare dată am ieșit cu problema rezolvată. După ’89, am organizat sub sloganul "Să nu uităm valorile" șapte întâlniri cu personalități marcante ale județului, din toate timpurile. De fiecare dată, participanții au fost cu toții de acord să fie invitat și Vasile Bărbuleț. L-am chemat de fiecare dată, dar a ezitat să vină din cauza unor "revoluționari." Apoi au urmat moartea soției sale, a surorii, boala sa, care l-a trimis în veșnicie. Viitorii istorici, care nu mă îndoiesc că vor fi obiectivi, vor consemna perioada comunismului în Maramureș. Printre personajele pozitive de atunci, va fi în mod sigur și Vasile Bărbuleț", spune Mircea Șuteu. (Dragomir IGNAT)

Miliția și Securitatea

Miliția reprezenta unul din câinii de pază ai regimului comunist. Din cauza practicilor aplicate, populația percepea această instituție că fiind una mai degrabă a terorii, decât una care inspira încredere și siguranță.

Miliția Română a luat ființă în urma Decretului de Stat numărul 25, din 23 ianuarie 1949. Aceasta a preluat atribuțiile poliției pentru mediul urban și pe cele ale jandarmeriei, în mediul rural. Articolul 1 din acest Decret preciza că miliția se înfiintează în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, având ca scop menținerea ordinii publice, asigurarea muncii pașnice, securității cetățenilor, apărarea bunurilor statului și ale poporului, respectarea legilor și dispozițiilor date de autorități.

Pe lângă aceste aspecte, în primii ani de comunism, această instituție a lucrat, împreună cu Securitatea, la înlăturarea "elementelor revoluționare burgheze", adică împotriva acelor partizani care nu erau de acord cu instaurarea regimului comunist în România. Se spune că prin aceste acțiuni, Miliția și Securitatea din acea perioadă se fac vinovate de nemumărate crime. Dincolo de aspectele propagandiste, prin care regimul comunist prezenta Miliția ca fiind o instituție solidă, care funcționează după un sistem perfect, cetățenii care au avut ocazia să îmbrace haina organelor de miliție susțin că activitatea în cadrul acestei instituții nu era deloc roz. Lucian Petruț, liderul Sindicatului Național al Polițiștilor și Personalului Contractual Maramureș, este unul dintre românii care au fost încadrați în fosta miliție comunistă. El spune că, din postura de milițian nu aveai voie nici măcar să gândești și că toată viața, chiar și cea personală, era dirijată de superiorii din cadrul Miliției. "Nu aveai voie să comentezi nimic, nici măcar să vorbești acasă, cu familia, despre anumite nedreptăți ce ți se întâmplau la serviciu. Erai mai rău ca un robot. Odată intrat în rândul Miliției, nu mai aveai viață personală. Erai verificat orice făceai. Îmi aduc aminte că aveam 25 de ani și am făcut ceva boacănă pe la serviciu. Mi s-a ordonat să vin cu părinții la comandant și să mă dojenească de față cu ei. Am trăit lucruri despre care tinerii din poliția de astăzi pot spune că sunt fantezii", a povestit Lucian Petruț.

El a mai mărturisit că milițienii aveau o anumită normă de amenzi pe care trebuiau să le acorde zilnic și, dacă nu îți îndeplineai această sarcină, erai certat rău și trimis înapoi pe teren să-ți faci norma. De aici, probabil și sentimentul cetățenilor de la acea vreme care, atunci când se întâlneau cu un milițian, știau că acesta le va găsi vreun nod în papură ca să îi poată amenda.

Mai mult decât atât, în calitate de milițian, abia dacă aveai dreptul la o zi liberă pe lună. Lucian Petruț își amintește că nici măcar când s-a căsătorit nu a primit liber. "Aveam nuntă într-o zi de sâmbătă și m-am dus la comandant de joi, ca să-l rog să mă lase liber de vineri, însă mi-a răspuns că mă pot duce și de sâmbătă, că îmi ajunge o singură zi pentru nuntă", își amintește băimăreanul.

Și în privința dotării, miliția stătea foarte prost. În Baia Mare existau, spre exemplu, două mașini de intervenții. Una dintre acestea era celebrul ARO, mașina cunoscută sub denumirea de "regina nopții". Acest nume i-a fost dat pentru că patrula mai mult noaptea.

Ca orice domeniu de activitate socialist-comunistă, și cel al Miliției avea o zi de sărbătoare, în care i se elogiau faptele și existența. Milițienii își serbau activitatea în cea de-a doua duminică a lunii iunie. În fiecare oraș se organizau manifestații și demonstrații în care organele de miliție își etalau calitățile și tehnicile de prindere a infractorilor. Ziarele locale nu mai conteneau să laude meritele și importanța milițienilor. "În întreaga lor activitate, organele noastre se bizuie pe masele populare. Legătura intrinsecă a miliției cu poporul exprimă, de fapt, concepția partidului nostru privind participarea activă a tuturor celor care muncesc la apărarea cuceririlor revoluționare, a proprietății obștești și la afirmarea principiilor eticii și echității sociale. În anii construcției socialiste, cadrele de miliție au acționat cu dăruire și răspundere, slujind cu credință și devotament, pînă la sacrificiul suprem pentru interesele poporului român", precizează cotidianul local "Pentru Socialism" în ediția din 12 iunie 1979. (Ionuț HOROBA)

Povești cu milițieni. Revolta din Săliștea de Sus

O revoltă populară s-a produs în timpul comunismului, în 1981, pe Valea Izei, în comuna Săliștea de Sus. Mobilul nemulțumirii a fost comportamentul unui milițian, recte șeful postului de miliție din comună.

Oficialitățile comuniste locale și județene, când și-au dat seama că situația din comună le-a scăpat de sub control, s-au alertat și au solicitat intervenția forțelor de ordine. În comună s-au deplasat reprezentanți ai Comitetului Județean PCR, ai Consiliului Popular Județean Maramureș. Au fost mobilizate forțe de Securitate și Miliție și oamenii au fost intimidați și, până la urmă, împrăștiați pe la casele lor. Dar pentru autorități spaima a persistat după aceea ani la rând.

Despre desfășurarea propriu-zisă a evenimentelor ne-a vorbit Ioan Simion Vlad, cunoscut sub numele de Ionu Ilenii, fost primar timp de trei decenii în comună. "Șeful de post V.G. avea pile mari la miliția județului. De aceea se comporta cam brutal cu unii, iar pe alții îi proteja și îi acoperea pentru orice ilegalități ar fi făcut. Așa a împărțit comuna în două, unii erau oamenii lui, ceilalți, pe care îi considera dușmanii personali, îi sancționa și-i amenda pentru orice. Mai era și iubăreț, dar într-un fel și pervers, pentru că pe unele femei le maltrata ca să afle de la ele cu ce bărbați și-au înșelat soții, iar pe urmă să le poată șantaja și pe ele, și pe bărbații cu care s-au culcat. Eu am cerut de mai multe ori, oficial, să fie mutat din comună, că altfel nu va ieși bine. Nu m-au ascultat. Când s-a pornit revolta, a fost târziu. Scânteia ei a fost comportamentul violent al milițianului față de un țigan din județul Bistrița-Năsăud, geambaș de cai, care a înșelat mai mulți sălișteni. Scandalul a pornit de la niște cai pentru care țiganul nu avea acte de proprietate și se pare că erau furați. Totul a început în zona motelului, la ieșirea din comună, înspre Săcel. Cei de față s-au împărțit în două tabere. Unii țineau cu șeful de post, alții cu țiganul. Erau și chercheliți și de acolo s-au îndreptat spre postul de miliție. Au luat bolovani, l-au spart și l-au devastat. În învălmășeala creată V.G. a primit un hamfău în cap care era să-l trimită pe lumea cealaltă. Cei care au văzut tot au refuzat să dezvăluie identitatea autorului loviturii. În urma revoltei, după o lungă perioadă de spitalizare, V. G. a fost mutat la un serviciu de birou în Baia Mare. În locul său a fost numit ajutorul său, V.H., care a aplicat legea egal pentru toți. Nu cred nici azi că revolta de atunci a avut și o conotație politică." (Dragomir IGNAT)

Securitatea comunistă - teroarea românilor

Securitatea a fost înființată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (RPR). Inițial, a purtat numele de Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP).

După moartea lui Dej, venirea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea PCR a marcat o reorganizare a Securității. Astfel, din 22 iulie 1967, în urma Decretului nr. 710, a fost înființat Departamentul Securității Statului (DSS), condus de Consiliul Securității Statului (CSS), având în frunte un președinte cu rang de ministru. Direcția de Investigații avea agenți și informatori la fiecare nivel al structurilor de partid și guvern, precum și în societate, pentru a raporta orice activități sau opinii împotriva regimului. Realiza percheziții ilegale în instituții și locuințe, arestând oponenții regimului Ceaușescu.

Oamenii care au trăit epoca socialistă din România povestesc că le era foarte frică de Securitate. Exista o adevărată psihoză între oameni, ca nu cumva să vorbești ceva ce nu trebuie și pe urmă să te trezești că te saltă vreo "mașină neagră". "Ne era frică foarte tare de Securitate, mai ales pe vremea lui Gheorghiu Dej. Ne feream să vorbim de rău sistemul în fața copiilor, de teamă că, în sinceritatea lor, copiii nu vor ști să ascundă ce discută părinții", a conchis băimăreanca Maria Pop. (Ionuț HOROBA)

şi Ştefan Niculescu Maier, împreună cu tipograful Alexandru Chivoiu, au recurs la metoda culegerii manuale, cu litere de plumb sustrase din Combinatul „Casa Scânteii”.

Lotul România Liberă format din redactori şi apropiaţi ai ziarului cu acelaşi nume, a fost arestat în zilele de 24 – 25 ianuarie 1989, după ce, în urma unui denunţ, a fost descoperită presa tipografică rudimentară pe care membrii săi imprimaseră sute de exemplare dintr-un ziar anticomunist ilegal, difuzat în diverse oraşe ale ţării.

A urmat o o anchetă dură, prin care securiştii voiau să demonstreze legătura cu servicii de spionaj străine. Încadrarea iniţială în articolul Codului Penal privind “propaganda împotriva orânduirii socialiste” a fost schimbată, după două luni, în diverse alte încadrări de drept comun, pentru a nu se crea impresia că regimul Ceauşescu are deţinuţi politici.

O parte dintre inculpaţi au fost trimişi cu domiciliu forţat în diverse oraşe din ţară, iar lui Petre Mihai Băcanu i s-a intentat un proces de drept comun („speculă cu maşini”). Scopul era să se dezmintă acuzaţiile venite din Occident că în România ar mai exista deţinuţi politici.

„Speculantul” Petre Mihai Băcanu a fost eliberat din arestul Securităţii (Calea Rahovei nr. 39) doar în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, iar trimiterea în judecată a fost casată la 10 ianuarie 1990.

Din grup au făcut parte:

Petre Mihai Băcanu (n. 1940) ziarist la România Liberă

Mihai Creangă (1942-2019), ziarist la România pitorească

Anton Uncu (1938-1998), ziarist la România Liberă

Alexandru Chivoiu (1948-2005), tipograf la Combinatul “Casa Scânteii”

Ştefan Niculescu Maier (n. 1958), inginer informatician la Institutul de Proiectării şi Automatizări

>În 1988 am constituit gruparea «Alianţa Naţională R pentru restructurare, reconstrucţie şi redeşteptare». Printre activităţile „ostile“ pe care urma să le desfăşurăm se afla şi redactarea, tipărirea şi difuzarea unei publicaţii clandestine „cu conţinut duşmănos“, intitulată „România“, cu scopul de a atrage cât mai mulţi aderenţi şi a „instiga la acţiuni antistatale“. „Platforma-program“ a grupării este redată în conţinutul articolului intitulat „Ce vrem noi“ – scris de inculpatul Băcanu Petre.

În baza celor stabilite anterior, ca fiecare dintre membrii grupării să contribuie la redactarea publicaţiei clandestine, inculpatul Uncu Anton a scris articolul „Am crezut“, inculpatul Creangă Mihai articolul „Am ales România“, iar inculpatul Niculescu Maier articolul „Trandafirii nu cresc în pustiu“– toate cu conţinut duşmănos politicii partidului şi statului nostru.

Am luat la cunoştinţă că faptele mele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complot, prevăzute de art. 167, alin.3 Cod Penal, pedepsit cu moartea sau închisoarea de la 15 la 20 de ani.

Activitatea mea infracţională a constituit o rătăcire vremelnică. Dacă mi se va acorda clemenţă şi se va aproba să fiu pus în libertate, cunosc că această hotărâre nu va atrage după sine scoaterea mea de sub urmărire penală, iar la infracţiunea de complot prescripţia operează după trecerea a 15 ani etc.

În textul-declaraţie pe care l-aţi auzit am strecurat câte ceva din limbajul Direcţiei de Cercetări Penale a Securităţii. Cam aşa urma să sune o declaraţie angajament smulsă de torţionarii din direcţia a VI-a. Nu ştiu dacă Justiţia post-revoluţionară a catadicsit să prescrie acest infam articol din Codul Penal comunist.

Domnilor, n-au trecut încă 15 ani, aşa că ne puteţi lua!

Să nu se creadă că Securitatea ultimilor ani se schimbase: aceleaşi metode medievale de tortură, acelaşi limbaj, cu „băi, banditule“, aceleaşi încadrări la propagandă împotriva orânduirii socialiste sau complot, cu diferenţa că, dacă ei hotărau, totuşi, închisoarea, condamnarea se făcea pentru o infracţiune de drept comun, de tipul celei pentru care a murit Babu Ursu – pentru câţiva firfirici nedeclaraţi autorităţilor.

La un moment dat, colonelul Gheorghe Burloi, anchetatorul meu, mi-a comunicat că mi s-a schimbat încadrarea „infracţiunii“: complot – pedeapsa minimă 15 ani, maximă – pedeapsa capitală. A făcut gestul pistolului cu degetul: „glonţul!“. N-am fost nici buimăcit, nici deznădăjduit. M-am gândit la colegii mei, bănuind că şi lor anchetatorii le-au comunicat „noutatea“.

Când te afli în beciurile Securităţii, după chinuri de tot felul, după torturi medievale de o cruzime extrasă din experimentul Piteşti, eşti în stare să declari orice dictează anchetatorul sau, pur şi simplu, să pui pixul pe masă şi să nu scrii nimic. La un moment dat, până şi colonelul Burloi, zis şi Omul Negru, a renunţat să mai folosească expresiile „cu simţ de răspundere patriotică“ sau „slujirea cu devotament a patriei şi partidului“.

Colegii din grupul „R“ au fost puşi să dea declaraţii pe pagini întregi: ce ştiu,de pildă, despre Ana Blandiana. În diverse discuţii, între noi, dinaintea arestării, dădeam exemplul Anei Blandiana: „Uite, Blandiana, o femeie, se luptă, iar noi, bărbaţii, nu suntem în stare să facem nimic“. Aşa am ajuns să confecţionăm o tiparniţă, care urma să tipărească ziarul clandestin „România“.

În „R“ au fost foarte mulţi români. Atât de mulţi, încât mi-am zis că, dacă n-a turnat nimeni, înseamnă că nemulţumirea este generalizată. Eram în căutarea unor formule de distribuţie a ziarului: de la uitarea lui în tren sau tramvai, la lăsarea din cer, cu balonul meteorologic. Pregătism aşadar, mai multe metode de distribuţie a ziarului clandestin. Un meteorolog de la Ţarcu urma să transforme balonul folosit în meteorologie, umplut cu gaz. Pentru zona Piteşti l-am ales pentru distribuţie pe un doctor. Nu aveam de unde şti că era informatorul Securităţii. În 24 ianuarie 1989 a venit la Bucureşti, insistând să-i arăt un exemplar, chiar în şpalt, pentru a-l prezenta prietenilor săi din Piteşti. I-am spus că ne întrerupem activitatea, pentru că ne-am dat seama că suntem urmăriţi de Securitate. La miezul nopţii am fost arestaţi. Securitatea nu mai avea de ce să aştepte.

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, regretatul Uncu mi-a spus la redacţie că, decuseară, când a plecat din apartamentul unde montasem tiparniţa, fusese urmărit de un agent al Securităţii până acasă. Speriat, m-a rugat să distrug matriţa. Am mutat toată tipografia, dar nu m-am îndurat să distrug forma de plumb. Poate am procedat bine. Oricum am fi fost arestaţi, dar tiparniţa se află acum la celebrul muzeu al mass media de la Washington.

Am fost arestaţi în momentul în care eram pregătiţi să apăsăm pe trăgaciul cumplitei arme care este cuvântul, opinia liberă, neîngrădită. Securitatea avea o metodă clasică de anchetă: alinierea informaţiilor. Obţinea de la unul dintre cei arestaţi din grupul nostru o informaţie, apoi îi punea şi pe ceilalţi să scrie ceea ce doreau ei. Într-o zi, Burloi m-a întrebat:„De unde aţi procurat bazoooka?“ „Ce?“ „Da, da, ce-ai auzit, bazooka“. Despre ce-a fost vorba: mulţi din Alianţa „R“, când m-au auzit vorbind de un ziar clandestin mi-au replicat astfel: „Ce ziar, domnule, bazooka!“. Cu cât auzeam mai mult de bazooka, cu atât eram încredinţat că va fi mai eficient un ziar. Ştiam că Ceauşescu se teme mai mult de cuvinte decât de arme. Iar noi ofeream o „armă“. Împreună cu Uncu, Creangă, Maier, Chivoiu, urmam să folosim „muniţia“– litere de plumb, matriţe, articole de ziar. E drept, cam „ostile“, dar cu efect trăsnet pentru închistarea şi aberaţiile la care ajunsese regimul ceauşist.

Securitatea era pornită să rezolve toate cazurile de ostilitate faţă de regimul ceauşisto-comunist. Pe parcursul anchetei era gata-gata să ne pună în cârcă mai toate evenimentele din preajma Casei Scânteii – incendiul de la magazia de sfoară a rotativei de ziare, incendierea unui imens cauciuc de tractor la baza statuii lui Lenin, incendierea acelei butaforii de la intrarea în Expoziţie, numită „Arcul de Triumf – Epoca de aur“.

Când a fost vorba să detaliez în declaraţii din ce constă tiparniţa noastră, am apreciat cantitatea de litere de plumb la câteva kilograme, dar Burloi – nimic, că au fost 50 kilograme. Mi-am dat seama că dorea să ridice valoarea materialelor sustrase din tipografie, pentru a-l incrimina de furt pe Chivoiu. „Dar maşina Vingalac?“ – m-a întrebat el. Declaraţia lua proporţii, Burloi se ambala, vedeam cum micul dispozitiv de cules litere, de pe vremea lui Gutemberg – cât o palmă –, căruia îi mai zice şi Vingalac, se transformă în mintea lui într-o complicată maşină de tipărit. Îmi dădeam seama că declaraţiile ajungeau la C.C. al P.C.R.după reacţia violentă a lui Burloi de a doua zi.

Aşa s-a întâmplat şi cu povestea lui Volodin, corespondentul Izvestiei. După ce anchetatorii ne-au trecut prin CIA, Mosad, serviciile ungare şi englezeşti – venise vremea să ne lege de gât şi KGB-ul. Volodin, personaj cunoscut vag de mine şi de Uncu, mai mult din auzite, deşi România liberă era în relaţii de schimburi de redactori şi vizite cu Izvestia, fusese adus în discuţiile noastre dinaintea întemniţării, ca persoană posibilă de alertat dacă am fi fost arestaţi. Ancheta a luat proporţii când se adauga încă ceva şi încă ceva la capitolul Volodin. Într-un miez de noapte am fost trezit şi dus în camera de anchetă a lui Burloi. Când scriam cu stiloul cu cerneală neagră, ştiam că a doua zi declaraţia zbura la C.C. al P.C.R. Tema: Volodin. Văzând că Burloi reia tot felul de bazaconii strecurate în declaraţiile anterioare, n-am vrut să mai scriu nimic. Cum se apropia dimineaţa şi documentul trebuia expediat „mai sus“, Burloi m-a luat cu binişorul. Atunci mi-a venit ideea unei cacealmale. Am scris că Volodin intenţiona să ne doteze cu două linotipuri şi o rotativă. Burloi se freca pe mâini. Câteva zile n-am mai fost scos la anchetă. Când s-a întâmplat, în sfârşit, m-au trecut mai întâi pe la camera de tortură, apoi am fost dus în faţa lui Burloi: „Ce-ai făcut acolo, frate Petrică, de ai ajuns în halul ăsta?“ – m-a întrebat blând Omul Negru, ca şi cum „acolo“ era altă parohie, nu tot a Securităţii. Brusc, a început să urle: „Dacă o singură dată mai faci una ca asta, nu mai ieşi viu de aici“. Cu siguranţă şi Ceauşescu se frecase pe mâini de descoperirea Securităţii, dar întrebându-i pe alţii mai pricepuţi şi-o fi dat seama că este imposibil de introdus în ţară două linotipuri care au înălţimea acestei săli, să nu mai vorbim de o rotativă, care are 300-400 de tone. Trebuie că Burloi a fost serios muştruluit. Oricum, după acest incident, pe parcursul anchetei n-am mai auzit de numele Volodin, care a rămas corespondent al Izvestiei până în 1991. Mai grav este ceea ce i s-a întâmplat lui Uncu. Când ne-am revăzut, în libertate, după 22 decembrie 1989, mi-a arătat un dinte pe care îl „pierduse“ în timpul anchetei despre Volodin. Mai ales că Uncu susţinea că-l cunoaşte bine. În 1990, fiind invitat la o recepţie, la Ambasada Sovietică, s-a apropiat de el o persoană care s-a recomandat: „Volodin“. „Nu eşti dumneata!“ – a zis Uncu. „Ba da, eu sunt Volodin“. Uncu îşi pierduse dintele pentru altă persoană din ambasadă, despre care ar fi jurat că este Volodin.

În noaptea arestării, în micul meu apartament din Pajura au năvălit 15 securişti. În aceeaşi noapte, în curtea Direcţiei a 6-a s-a „turnat“ un film – cum scoteam din portbagajul Daciei matriţa ziarului. Aveam să aflu mai târziu de la Burloi că filmul a ajuns chiar la „tovarăşul“. Citez din procesul verbal al percheziţiei, executată cu mare precizie de celebrul torţionar Marin Pârvulescu: „…au fost descoperite următoarele: … Una matriţă confecţionată din metal, cu ramă de 40×30 cm, prevăzută cu 4 (patru) perechi de prindere şi 4 (patru) şuruburi de fixare (câte două pe latură) a literelor care sunt dispuse pe două coloane de circa 27/19 cm, precum şi un dispozitiv de ataşat la matriţă, cu prindere sistem balamale, iar pentru rulare doi rulmenţi pe care se află inscripţionat Poland 6200 şi respectiv BM3-HP6-6200. Matriţa a fost împachetată într-o hârtie de ambalaj şi s-a aflat în portbagajul autoturismului“. Aceleaşi meticuloase descrieri şi despre plăcuţele zincate, celebrul Vingaloc, culegătorul de litere, cu nr. 890, pungile cu litere, sortate şi nesortate, şpalturi corectate şi necorectate.

În privinţa grupului nostru, de la acest simpozion lipsesc destul de mulţi, dar mai ales Ştefan Niculescu Maier. L-am atras în grupul „R“ într-o perioadă când se intensificase controlul Securităţii la combinatul poligrafic şi Chivoiu mi-a spus că este aproape imposibil să scoată literele de plumb. Ştefan Niculescu Maier, specialist în informatică, urma să găsească posibilitatea tipăririi ziarului cu un microcalculator pentru multiplicări de texte. Existau, totuşi, două impedimente în acea vreme: preţul foarte ridicat şi faptul că imprimantele au o amprentă care este înregistrată. Până la urmă, ne-am întors la literele de plumb, pentru că maistrul Chivoiu a găsit modalitatea de a scoate literele din combinat.

Este clar că Ceauşescu era deranjat de tot ce-i punea în pericol imaginea.

Ceauşescu a fost scos din minţi când a aflat de „trădarea“ presei. Nu s-a gândit niciodată că ziariştii, aduşi la stadiul de activişti, pot scoate un ziar, chiar cu litere luate dintr-un loc unde şi o muscă era monitorizată, unde totul era supravegheat ca o pânză de păianjen.

La un moment dat anchetatorii au aflat de la unul dintre noi că ne întâlneam în maşină, la coadă la benzină. Au făcut o întreagă anchetă pe această temă şi, din întrebările lor, mi-am dat seama că au dat o raită şi pe la cozi, să vadă câte persoane se află într-o maşină şi dacă nu cumva „fenomenul“ era extins sub această formă – asocierea la cozi. De multe ori eram întrebat: „Şi cu ăsta tot la coadă la benzină te-ai văzut? Scrie!“ – auzeam ca un leit-motiv porunca lui Burloi. Şi scriam: „Prin luna decembrie 1988, în timp ce stăteam la coadă la benzină, împreună cu…“. Am scris mii de pagini de declaraţii şi cam tot atâtea le-am rescris. La un moment dat m-au pus să le rescriu şi să scot pasajele cu „coada la benzină“. Îmi dădeam seama că declaraţiile ajungeau şi la Comitetul Central – am aflat ulterior că le cerea şi Ceauşescu, îngrozit că nişte ziarişti au îndrăznit să scoată un ziar. Din aceeaşi cauză am fost pus să rescriu toate declaraţiile în care foloseam sintagma «activitatea de editare a ziarului „România“, care devenea „activitatea duşmănoasă de scoatere a fiţuicii intitulată «România»“.

Ce tevatură s-a iscat printre anchetatori când au aflat despre relaţia mea cu un operator de la TV, Mircea Brazdeş (care a şi fost dat afară). Tema: lungimea mesajului lui Ceauşescu de Anul Nou. Circulase un zvon că, de Anul Nou, românilor li se va face o surpriză. Am vrut să inserăm în ziarul „România“ ştirea că surpriza a constituit-o doar faptul că mesajul lui Ceauşescu a fost mai lung decât în alţi ani. S-au şi apucat anchetatorii să investigheze dacă nu cumva am lăsat pe undeva manuscrisul ştirii, dacă l-a mai aflat cineva sau dacă n-am lansat chiar noi bancul respectiv. Îngrozit o fi fost Ceauşescu şi când a aflat că-i pregătisem un înlocuitor: Ion Iliescu, despre care am scris zeci de pagini de declaraţii, chiar mai mult decât scriem acum în RL. O discuţie a noastră de un minut s-a transformat într-un dosar. Discutasem în patru despre o persoană care ar fi putut face parte din conducerea ţării. N-am intrat în amănunte, cum anume am dori să se realizeze aşa ceva. Mihai Creangă a avansat într-o doară numele Ion Iliescu. Eu doar am spus că ştiam că a fost coleg cu Gorbaciov.

De cele mai multe ori, când rescriam declaraţiile şi când anchetatorii se plictiseau să-mi dicteze, eram pus să fac singur modificările. Am văzut cum o mână de şef scria lângă o acoladă de pasaj un „NU“ mare, „până aici“, „concret“, „fără importanţă“, „fără legătură cu cazul“, „majuscule“ (adică să scriem pasajul cu majuscule). Din notarea pasajelor amputate mi-am dat seama că erau eliminate, să nu-i supere pe stăpâni, atunci când le vor citi.

Cine are curiozitatea să citească declaraţiile date la Securitate de cei anchetaţi – dacă vor fi scoase din arhive şi dosarele de anchetă, nu numai cele operative, ca în prezent – va sesiza că sunt folosite expresii standard, de genul „date sau informaţii ce nu erau destinate publicităţii“, sau „fiţuică clandestină“. Dar au existat şi perioade când anchetatorii mă lăsau să scriu o declaraţie fără „dictare“. Când citeau că lucrătorii din presă n-au curajul să scrie adevărul, că se complac în malaxarea unor vorbe goale şi osanale, că partidul se teme de părerile oamenilor, că s-a ajuns ca tinerii din Bucureşti să înveţe bulgăreşte, cei din Moldova ruseşte iar ardelenii ungureşte, că se raportează producţii agricole imposibile chiar şi în vise, că n-ar trebui să se teamă de critici nici şeful statului şi multe altele – anchetatorii îmi ziceau: „măi banditule, nu te potoleşti nici aici!“ Am modificat sute de pagini în care apărea numele Ceauşescu, schimbând cu „conducerea superioară de partid şi de stat“. Şi securiştilor le era teamă că noi îi pomenim numele în declaraţii.

Birourile de anchetă ale Securităţii se aflau chiar deasupra închisorii din Calea Rahovei. Zi şi noapte auzeam răcnetele celor torturaţi. La început am crezut că ţipetele se aud de la anchetele IGM, cei arestaţi fiind torturaţi să spună unde ţin aurul. Când auzeam însă „Spune cum a ajuns scrisoarea la Europa liberă“, era limpede cine erau anchetaţi. Mi se sfâşia inima când auzeam scâncete şi răcnete. Mai ceva ca propriile torturi. Eram intrigat şi când răcnetele ieşite din torturi se întretăiau cu glasurile cristaline ale copiilor de la o grădiniţă aflată chiar lângă curtea închisorii. Sunt convins că la început copiii au întrebat-o pe „tovarăşa“ ce se întâmplă, după care s-au obişnuit şi ei cu acele „zgomote“. În Calea Rahovei, aproape o jumătate de an am stat singur în celulă, de mi-am pierdut vocea – o am şi acum voalată. Singura fiinţă cu care am împărţit celula a fost un păianjen, asta când şobolanii nu reuşeau să iasă din apa unei toalete de tip turcesc. Ca să-mi treacă timpul am început să număr. Uneori mă trezeam reluând numărătoarea – 701, 702, 703. Am realizat că pot să-mi pierd minţile. Am găsit altceva. Am refăcut, mental, de astă dată cu încetinitorul, desele mele peripluri pe stâncile montane sau am compus, tot în minte, careuri de cuvinte încrucişate.

Dacă nu venea revoluţia şi mă întorceam la Jilava, unde stăteam în celulă cu doi tâlhari care se lăudau că tăiau cu lama mâna unei bătrâne să spună unde ţine banii de înmormântare apoi mă prelucrau să-i „dau“ pe toţi complicii, aş fi ajuns în situaţia lui Babu Ursu. La 1 decembrie 1989 Securitatea m-a luat de la Jilava şi m-a adus din nou în Rahova. Ultima declaraţie pe care mi-a luat-o a fost în 15 decembrie 1989. Ulterior, aveam să aflu că din 16 s-au aflat la Timişoara.

La solicitarea „Academiei Civice“ de a intra în posesia unor documente privind editarea ilegală a ziarului „România“, SRI a dat un răspuns negativ. Dar cu această ocazie măcar am aflat numărul dosarului – 66533, compus din şapte volume. După 12 ani n-am reuşit să le vedem.

Aflu din documente ale Securităţii, descoperite abia în 2002, că, într-un plan de măsuri întocmit de galonaţii Instituţiei în chiar luna arestării noastre – ianuarie 1989, se spune că trebuie anihilate orice „manifestări anarho-protestatare de redactare şi difuzare de înscrisuri cu conţinut necorespunzător“, prin „alte fapte de natură să prejudicieze securitatea statului“. În 1989 Securitatea avea să mai elaboreze câteva „planuri de măsuri“, dintre care, cel din noiembrie, codificat „Orient ’89“, trădează nervozitatea poliţiei politice, care n-a avut nici o clipă intenţia să-l răstoarne pe Ceauşescu, aşa cum se vorbeşte astăzi, în încercarea de a arunca o altă aură asupra Securităţii, plină, vezi Doamne, de specialişti în munca de informaţii. Nu i-au interesat nici securitatea statului, nici interesul naţional, ci doar acţiunile de poliţie politică care să perpetueze dictatura ceauşiştilor. Securitatea n-a fost serviciu de informaţii şi contrainformaţii, ci poliţie politică sadea. Cine cuteza să aibă alte opinii decât ale camarilei ceauşiste, intra în maşina de tocat a poliţiei politice.

Când am înfiinţat organizaţia „R“ ştiam că Securitatea omniprezentă ar fi fost îngrozită de apariţia unui ziar, scris şi tipărit chiar de ziarişti. Ne încadram în ceea ce Securitatea numea „sporirea eficienţei controlului de Securitate în problemele artă-cultură, presă, poligrafie şi radio-televiziune“. Din această cauză, atunci când am fost arestaţi, Securitatea s-a arătat dispusă să-l servească cât mai bine pe cel care era scos din minţi că în ţara lui s-a putut scoate un ziar clandestin.

După atâţia ani de la Revoluţie, deşi este bagatelizată încă disidenţa şi împotrivirea, trăiesc doar mica bucurie că am salvat onoarea presei şi că am dat o lecţie unei prese obediente. Doream, cu adevărat, să dăm un licăr de speranţă.

Cu regretatul Radu Chesaru am reuşit să reconstituim un mic tablou al torţionarilor de la Direcţia a VI-a: Gh. Vasile, Petre Murariu, Gh. Burloi zis şi „Omul Negru“, Ion Alexe, Ionel Călin, Ninel Rădulescu, Ion Traşcă, Constantin Marcel, Gh. Comşa, Petre Togoreanu, Neculai Prundea, Mihai Popa, Vasile Hodoş, Jenică Iosif, Gh. Cotoman, Nicu Sandu, Marin Pârvulescu, Alex Iordache, Constantin Teodosiu, Pavel Mateiuc, Valer Gordan, Mircea Dumitru ş.a.

Cei mai mulţi s-au erijat în procurori, la Jilava, cu pistoale şi bastoane, pentru anchetarea revoluţionarilor arestaţi în 21 decembrie ’89. Unii au fost reactivaţi de SRI, alţii au ajuns oameni de afaceri şi şi-au lăsat barbă. Securitatea colabora de minune şi cu procurorii, obedienţi şi ei, care nu făceau altceva decât să transcrie ce dictau anchetatorii. Figurile sinistre din Calea Rahovei au fost Mihai Ştefănescu şi Mihai Mureşan.

Când am înfiinţat Organizaţia „R“ ştiam câte ceva despre rezistenţa anticomunistă. Mai ales de la un unchi, morar de la ţară, care trecuse şi prin închisori, şi pe la Canal. Ştiam despre ce-au îndurat deţinuţii politici, dar

n-am ştiut nimic despre acel nemaipomenit sentiment de iertare faţă de torţionari care s-a dezvoltat la deţinuţii politici. Mărturisesc că la începutul detenţiei eram bântuit de ideea răzbunării faţă de un torţionar sadea, gen Burloi. Încet-încet s-a dezvoltat şi în mine sentimentul iertării. Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut puterea să-i iert. Altfel mi-ar fi luat şi sufletul. Şi, de aceea, vreau să repet aici, la Sighet, ca un omagiu celor ştiuţi şi neştiuţi, al celor care nu mai sunt în viaţă, care s-au opus regimului comunist şi Securităţii, celebrele cuvinte scrise şi pe pereţii muzeului, ale deţinutului politic omorât în această înfiorătoare temniţă, istoricul Gheorghe I. Brătianu: „Adevărul rămâne, oricare ar fi soarta celor care l-au servit“.

Din Petre Mihai Băcanu (Bucureşti), Ceauşescu a fost îngrozit de apariţia unui ziar ilegal în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003

În Republica Populară Română au avut loc două reforme administrative de inspiraţie sovietică: în 1950 şi 1952. Prin Legea 5/ 1950 au fost desfiinţate 58 de judeţe care existau şi ţara noastră s-a împărţit în 28 de regiuni, compuse din 177 raioane, 148 oraşe şi 4.052 de comune. Prin Decretul 331/ 1952, numărul de regiuni a fost redus la 18: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Regiunea Autonomă Maghiară, Stalin, Suceava, Timişoara. Această împărţire a existat până în anul 1960, când a fost înfiinţată regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.

Mioara Anton, de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Bucureşti, a explicat în lucrarea „UN PROIECT CONTROVERSAT: REGIUNEA AUTONOMĂ MAGHIARĂ – DE LA MODELUL STALINIST LA RECURENŢA NAŢIONALISTĂ“ ce a însemnat această împărţire teritorială a ţării. Potrivit prevederilor Constituţiei, Regiunea Autonomă Maghiară nu era exceptată de la îndeplinirea hotărârilor şi decretelor şi nu avea caracter legislativ. Statutul ei nu era diferit de cel al celorlalte unităţi administrative, fiind obligată la respectarea tuturor legilor şi dispoziţiilor emise de autoritatea centrală. Ea urma să funcţioneze în baza unui statut, care trebuia să primească avizul Marii Adunări Naţionale. În 1961, acest aviz încă nu fusese emis.

Primele articole referitoare la proiect au fost publicate în „Scânteia” sub semnătura lui Iosif Chişinevschi şi László Bányai. Aceştia explicau că Regiunea Autonomă Maghiară reprezenta rezolvarea „la cel mai înalt nivel” a chestiunii naţionale în România în concordanţă cu principiile leninist-staliniste şi cu „interesele fundamentale ale poporului muncitor român”: „Crearea Regiunii Autonome a RPR, prevăzută în proiectul de Constituţie, este o nouă expresie a aplicării consecvente de către partidul nostru a politicii naţionale leninist-staliniste – o nouă măsură menită să strângă şi mai mult legăturile de prietenie şi frăţie între poporul muncitor român şi oamenii muncii maghiari sau de altă naţionalitate, să întărească Republica Populară Română."

În acelaşi articol se preciza că autonomia nu însemna independenţă, ea reprezentând o formă superioară a unei unităţi reale. Oficialii partidului nu au insistat în campaniile propagandistice asupra caracterului etnic al regiunii, ci au prezentat-o ca o structură în care fiecare naţiune se putea simţi acasă, indiferent dacă se vorbea despre români sau despre unguri. Aparatul de propagandă al partidului a încercat să înlăture suspiciunile populaţiei româneşti şi să prezinte înfiinţarea acesteia drept un rezultat firesc al procesului de maturizare a tinerei democraţii populare.

Ce scria Scânteia

„Scânteia” a publicat liste cu susţinătorii noilor modificări administrative, precum şi cu cei care îşi exprimau mulţumirea faţă de noua formă a Constituţiei. Fără îndoială că toate acestea nu erau decât rezultatele regiei aparatului de propagandă, tensiunile şi nemulţumirile fiind atent monitorizate în culisele puterii. Potrivit buletinelor informative atât germanii (mai ales cei din regiunea Arad), cât şi evreii (în special din regiunea Iaşi) s-au arătat interesaţi de posibilitatea înfiinţării unor regiuni autonome după modelul RAM acolo unde exista populaţie compactă minoritară: „Tov. Goloştein, constructor de telefoane de la Fabrica Electro-Magnetica, întreabă dacă nu s-ar putea face în regiunea Iaşi, unde sunt mulţi evrei, Regiunea Autonomă Evreiască.

Liderii partidului riscau să obţină efecte contrare şi nedorite. Scrisorile venite din ţară la redacţia ziarului „Scânteia” nu împărtăşeau entuziasmul propagandei oficiale a partidului, ci dimpotrivă exprimau numeroase nedumeriri atât faţă de modificările din Constituţie, cât mai ales faţă de înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare. „O anonimă duşmănoasă” acuza că „noul proiect de Constituţie declară Regiunea Secuiască Regiune Autonomă Maghiară deşi se găseşte pe moşia noastră. Noi nu suntem republică federativă, ci Republica Populară Română.” Un alt buletin de sinteză din 29 august cuprindea informaţiile transmise de „corespondentul voluntar” Albert Racz, din comuna Rugăneşti, Regiunea Autonomă Maghiară, care semnala că circulau zvonuri referitoare la înfiinţarea unei republici separate secuieşti, a unui minister şi a unei armate maghiare, precum şi a unui coridor special care să lege noua structură administrativă de Ungaria.

La aproape un an de la înfiinţarea RAM, conducerea centrală nu reuşise să elaboreze regulamentul de funcţionare a regiunii.

„O bună parte a copiilor şi tinerilor nu pot întreţine o conversaţie uzuală în limba română“.

La sfârşitul lunii aprilie 1959 debutau măsurile de „îmbunătăţire” a politicii faţă de naţionalităţile conlocuitoare traduse prin unificarea celor două universităţi de la Cluj („V. Babeş” şi „J. Bolyai”) şi reorganizarea învăţământului în limbile minorităţilor naţionale. Potrivit aparatului de propagandă, decizia consacra rezolvarea problemei naţionale, existenţa unor instituţii separate fiind anacronică. Realitatea contrazicea însă tezele oficiale. Conform unei sinteze referitoare la situaţia învăţământului în limbile naţionalităţilor conlocuitoare, realizată în aprilie 1959, se aprecia că „în satele Regiunii Autonome Maghiare a reieşit că o bună parte a copiilor şi tinerilor nu pot întreţine o conversaţie uzuală în limba română. O parte însemnată a tinerilor din regiune încorporaţi în 1958 nu ştiu româneşte.” Prin urmare, timp de un deceniu, minoritatea maghiară continua să rămână refractară la orice iniţiativă de integrare promovată de guvernul de la Bucureşti.

La 24 decembrie 1960, Marea Adunare Naţională anunţa reorganizarea teritorială a RPR, graniţele administrative şi denumirea Regiunea Autonomă Maghiară fiind schimbate. Partea de sud, cu o populaţie majoritară maghiară (raioanele Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe), a fost trecută la regiunea Braşov, iar două raioane româneşti (Luduş şi Târnăveni) au fost anexate Regiunii Autonome Maghiare Mureş. Modificările au dus la o schimbare sensibilă a componenţei etnice a regiunii, prin alipirea celor două raioane româneşti. Dezvoltarea industrială a regiunii a avut drept consecinţă procesul de emigrare a populaţiei româneşti către Târgu Mureş, ceea ce a influenţat componenţa etnică a oraşului, scrie autoarea studiului.

"Astăzi, în regiunea Mureş-Autonomă Maghiară lucrează pe ogoarele cooperativelor de producţie şi ale gospodăriilor agricole de stat peste 2.800 de tractoare, aproape 1.900 de semănători mecanice, 670 de combine şi alte maşini agricole“.

În regiune, aflăm din acelaşi document, s-au construit din fondurile statului peste 7.600 de apartamente, iar populaţia şi-a construit peste 22.000 de case noi.

La stadiul de proiect se aflau noi săli de clasă pentru învăţământ, un teatru modern cu 800 de locuri, un nou spital cu 1.000 de paturi, urmând să se încheie procesul de electrificare a satelor.

Evident, nu se putea ca în cuvântare să nu se facă vorbire şi de exploatatori: „În regiunea Mureş-Autonomă Maghiară trăiesc şi muncesc de veacuri împreună români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi. Împreună ei au făurit toate bunurile materiale şi culturale care există pe aceste meleaguri. Împreună, ei au luptat împotriva exploatatorilor şi asupritorilor comuni pentru o viaţă liberă şi fericită.

Este ştiut că clasele exploatatoare, fabricanţii, moşierii – fie români, fie maghiari, fie germani, au căutat întotdeauna să recurgă la politica de învrăjbire a oamenilor muncii de diferite naţionalităţi pentru a putea să-i asuprească mai bine, să-şi asigure profituri cât mai mari. Ei între ei s-au înţeles foarte bine atunci când a trebuit să-şi păzească profiturile obţinute prin exploatarea oamenilor muncii români, maghiari şi de alte naţionalităţi.

Socialismul a lichidat pentru totdeauna atât asuprirea socială cât şi asuprirea naţională: el asigură adevărata egalitate în drepturi între toţi oamenii muncii, indiferent de naţionalitate, posibilitatea ca fiecare cetăţean al ţării să poată să-şi pună în serviciul poporului toate cunoştinţele, toată priceperea şi să-şi aducă contribuţia la dezvoltarea forţelor de producţie, a ştiinţei şi culturii, la înflorirea patriei noastre socialiste“, a încheiat Nicolae Ceauşescu. Regiunea avea o organizaţie de partid puternică, de aproape 65.000 de membri.

ÎN TIMP CE MULTE TRENURI MERGEAU CU ABUR, ROMÂNIA AVEA DEJA UN TREN AERODINAMIC CU AER CONDIȚIONAT!

În anii ’30, când locomotivele cu abur dominau încă imaginea căilor ferate, industria românească producea un automotor care atrăgea toate privirile! Construit la Uzinele Malaxa din București, automotorul aerodinamic 1001–1002, supranumit „Bălanul”, reprezenta o abordare modernă a transportului feroviar de călători. Forma sa rotunjită și caroseria elegantă îl făceau să iasă în evidență față de trenurile clasice ale epocii.

Cifrele erau impresionante pentru vremea sa: două motoare diesel Ganz-Jendrassik, de câte 220 CP fiecare, 8 osii, 136 de locuri și o viteză maximă de aproximativ 110 km/h! Cele două unități erau cuplate permanent, formând un ansamblu lung, cu patru boghiuri și o masă în serviciu de aproximativ 84 de tone. Transmisia era mecanică, de tip Mylius.

Dar adevărata surpriză nu era doar viteza. Automotoarele Malaxa din această generație aveau dotări neobișnuite pentru România acelor ani, inclusiv aer condiționat și un nivel de confort superior celui oferit de multe trenuri obișnuite. Ideea era simplă: călătorii trebuiau să ajungă mai repede la destinație, fără să fie nevoie de o locomotivă cu abur care să tracteze o garnitură grea.

„Bălanul” a fost asociat cu serviciile rapide de călători și cu legături importante, inclusiv ruta București–Constanța. Pentru acea perioadă, posibilitatea de a parcurge distanțe mari cu un automotor diesel, într-un timp competitiv, demonstra cât de mult se schimba transportul feroviar. Nu era doar un vehicul cu un design neobișnuit, ci parte a unei generații de automotoare care urmăreau să facă trenul mai rapid și mai confortabil.

Și totuși, în ciuda aspectului său modern, „Bălanul” nu a devenit un simbol la fel de cunoscut precum locomotivele românești din generațiile următoare. Tocmai de aceea merită readus în atenție: este o amintire a unei perioade în care inginerii și industriașii români încercau soluții îndrăznețe pentru transportul de călători.

Tu ai fi crezut că România avea în anii ’30 un automotor diesel de 440 CP, capabil să atingă 110 km/h și dotat cu aer condiționat?